Pierderea unei persoane importante poate schimba felul în care este trăită întreaga lume de zi cu zi.
Uneori durerea este intensă și continuă. Alteori apare în valuri. O persoană poate funcționa aparent bine, poate merge la serviciu, poate vorbi cu ceilalți și poate avea chiar momente în care se simte aproape normal, pentru ca apoi un obiect, un loc, o melodie, o dată sau o situație banală să facă absența din nou foarte prezentă.
Doliul nu este numai tristețe. Pot apărea dor, furie, vinovăție, neputință, neliniște, amorțeală afectivă, ușurare sau chiar momente de plăcere care, la rândul lor, pot produce vinovăție. Nu există doar o formă în care trebuie trăită pierderea și nici un ritm universal în care ea ar trebui „depășită”.
Psihoterapia poate deveni un loc în care experiența pierderii să poată fi trăită, formulată și înțeleasă fără ca persoanei să i se spună cum ar trebui să sufere sau când ar trebui să înceteze să sufere.
Cuprins
Cum poate fi trăit doliul
În primele perioade după o pierdere, unele persoane descriu sentimentul că ceea ce s-a întâmplat nu poate fi încă pe deplin cuprins. Pot continua pentru o clipă să se gândească să îi telefoneze celui care a murit, să aștepte să îl vadă intrând pe ușă sau să aibă impresia că urmează să îi povestească ceva. Alte persoane resimt imediat și foarte intens absența. Pot apărea tulburări ale somnului, dificultăți de concentrare, oboseală, modificări ale apetitului sau, dimpotrivă, nevoia de a se menține permanent ocupate. Uneori durerea pare să se retragă pentru o vreme și revine apoi pe neașteptate.
Această variabilitate nu înseamnă că persoana „face doliul greșit”. Doliul nu urmează obligatoriu o ordine fixă, iar stările intense pot apărea și reapărea în momente diferite.
Doliul nu are o singură formă
Două persoane care pierd aceeași persoană pot trăi pierderea în moduri foarte diferite. Una poate plânge mult și poate vorbi frecvent despre cel care a murit. Alta poate avea nevoie de mult timp înainte de a putea vorbi despre ceea ce s-a întâmplat. Uneori apare nevoia de a păstra aproape obiectele persoanei pierdute. Alteori tocmai vederea lor este greu de suportat. Unii oameni caută compania celorlalți. Alții simt nevoia să se retragă.
Aceste diferențe nu pot fi evaluate după o regulă simplă. Contează relația trecută, circumstanțele pierderii, istoria persoanei, pierderile anterioare, resursele sale psihice și relaționale și ceea ce persoana pierdută reprezenta în viața ei.
Când absența devine reală în lucrurile mici
Uneori semnificația unei pierderi nu apare numai în momentele solemne sau în aniversări. Ea poate deveni foarte concretă în lucruri aparent nesemnificative. Cineva își dă seama că nu mai are cui să trimită o anumită fotografie. Intră într-un magazin și vede ceva ce obișnuia să cumpere pentru persoana pierdută. Ajunge acasă și își amintește că nu mai există acel telefon de seară. În asemenea momente, pierderea nu este doar „știută”. Ea este întâlnită din nou.
Pentru unele persoane, tocmai aceste experiențe obișnuite pot fi mai greu de suportat decât momentele în care ceilalți se așteaptă în mod evident la tristețe.
„Ar fi trebuit să-mi treacă deja?”
După o vreme, cei din jur pot începe să se întoarcă la viața lor obișnuită. Persoana îndoliată poate auzi direct sau indirect mesaje precum „trebuie să mergi mai departe”, „ar trebui să te ocupi și de tine” sau „a trecut totuși ceva timp”. Asemenea remarci sunt, probabil, bine intenționate. Dar ele pot crea impresia că există un termen după care suferința nu mai este legitimă. Doliul nu funcționează după un calendar identic pentru toată lumea.
Totuși, există situații în care suferința rămâne foarte intensă, persistentă și afectează profund funcționarea persoanei. În asemenea cazuri poate fi utilă o evaluare clinică, fără ca simpla durată a doliului să fie, în sine, suficientă pentru a spune că el este patologic. Ce contează este intensitatea suferinței, felul în care este afectată viața persoanei și contextul cultural și relațional al pierderii. Simplul fapt că o persoană importantă continuă să lipsească și după mult timp nu este, în sine, dovada unei boli.
Vinovăția și întrebările despre ceea ce ar fi putut fi altfel
După moartea unei persoane apropiate pot apărea întrebări repetate:
„Dacă aș fi insistat să meargă mai devreme la medic?”
„De ce nu am rămas mai mult cu el?”
„De ce am spus atunci acel lucru?”
„Aș fi putut face ceva?”
Unele întrebări privesc situații reale asupra cărora persoana se poate gândi în mod legitim.
Alteori, însă, mintea încearcă să reconstruiască retrospectiv o posibilitate de control asupra unui eveniment care nu mai poate fi schimbat. Vinovăția poate apărea și din alte motive: pentru că persoana a supraviețuit, pentru că are din nou momente bune, pentru că uneori simte ușurare sau pentru că relația cu cel care a murit nu fusese una lipsită de conflicte.
Psihoterapia nu urmărește să spună repede că „nu aveți de ce să vă simțiți vinovat”, ci să înțeleagă ce conține această vinovăție și ce legătură are cu relația care a existat.
Furie, ambivalență și sentimente greu de recunoscut
Doliul poate conține trăiri care par greu compatibile cu iubirea pentru persoana pierdută. Poate exista furie față de cel care a murit. Uneori pentru că a plecat, chiar dacă moartea nu a fost o alegere. Alteori pentru lucruri reale care s-au întâmplat în relație. Poate exista și ușurare — de exemplu după o perioadă lungă de boală și suferință. Asemenea trăiri pot provoca rușine sau vinovăție.
Dar relațiile importante sunt rareori alcătuite dintr-un singur afect. Iubirea și furia, recunoștința și resentimentul, apropierea și dezamăgirea pot exista împreună. Pierderea nu șterge această complexitate.
Uneori tocmai absența face ca anumite conflicte să devină mai greu de elaborat, pentru că nu mai există posibilitatea unei noi conversații cu persoana pierdută.
Despărțirea și pierderea unei relații
Nu toate pierderile despre care se vorbește în psihoterapie sunt provocate de moarte. O despărțire sau un divorț pot însemna pierderea unei persoane importante, dar și a unui mod de viață, a unei poziții în relație și a unui viitor imaginat. Uneori cineva nu pierde doar partenerul, ci și ceea ce credea că va urma: o casă, copii, o anumită formă a familiei, o viață împreună la bătrânețe. De aceea, după o despărțire, persoana poate suferi și după lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, dar care au fost investite psihic ca viitor posibil.
Situația poate fi și mai complicată atunci când persoana de care ne-am despărțit continuă să existe în lume și poate apărea în alte relații. Există absență, dar nu aceeași formă de absență ca în cazul morții. În psihoterapie, aceste diferențe contează.
Atunci când suferința legată de despărțire face parte și dintr-un mod repetitiv de a intra, de a rămâne sau de a ieși din relații, poate deveni importantă și înțelegerea mai largă a unor probleme de relație.
Separarea atunci când relația continuă să existe
Există și separări care nu presupun sfârșitul unei legături. Un copil pleacă de acasă. O persoană apropiată se mută într-o altă țară. Părinții îmbătrânesc și relația cu ei se schimbă. O boală transformă radical felul în care cineva poate fi prezent într-o relație. În asemenea situații poate exista o pierdere chiar dacă persoana nu a dispărut.
Uneori ceea ce se pierde este o anumită formă a relației. Psihic, poate fi necesară recunoașterea faptului că ceva nu mai poate continua așa cum fusese înainte, fără ca legătura însăși să dispară.
Pierderile care sunt mai puțin recunoscute de ceilalți
Există și pierderi pentru care suferința unei persoane este mai puțin vizibilă sau mai puțin recunoscută de cei din jur. O pierdere de sarcină, pierderea fertilității, moartea unui animal de care persoana era profund atașată, pierderea unei capacități fizice, a unui rol profesional sau a unui loc în care cineva și-a construit viața sunt experiențe foarte diferite. Ele pot avea însă în comun faptul că un lucru sau un sentiment important pentru continuitatea vieții sau pentru imaginea despre sine nu mai este disponibil în aceeași formă. Emigrarea, de exemplu, poate presupune nu numai mutarea într-o altă țară, ci și pierderea unei limbi cotidiene, a unei rețele de relații, a unor locuri și a sentimentului de familiaritate.
Nu toate aceste experiențe sunt „doliu” în același sens în care este doliul după moartea unei persoane. Dar toate pot presupune o muncă psihică legată de recunoașterea unei pierderi și de reorganizarea vieții în raport cu ceea ce nu mai este disponibil în aceeași formă.
Cum privește psihoterapia psihanalitică doliul
Din perspectivă psihanalitică, pierderea nu privește numai faptul obiectiv că o persoană sau o situație nu mai există. Contează și locul pe care aceasta îl ocupa în viața psihică. O persoană iubită poate fi partener, părinte, copil sau prieten, dar poate reprezenta în același timp siguranță, continuitate, apartenență, confirmare, conflict, dependență, speranță sau o anumită imagine despre sine. De aceea, pierderea poate modifica nu numai raportul cu cel care nu mai este, ci și raportul persoanei cu ea însăși. Întrebarea „ce am pierdut?” poate avea uneori un răspuns mai complex decât numele persoanei pierdute.
Freud: doliul și legătura cu persoana pierdută
În „Doliu și melancolie” (1917), Freud descrie doliul ca pe o muncă psihică în care realitatea pierderii se impune treptat, în timp ce investiția afectivă în persoana pierdută nu poate fi pur și simplu retrasă dintr-odată. Această formulare nu trebuie înțeleasă ca și cum scopul doliului ar fi uitarea celui care a murit sau ștergerea legăturii cu el. O persoană poate ști foarte bine, factual, că o persoană a murit și totuși să întâlnească din nou absența în numeroase situații concrete: când ar fi vrut să îi telefoneze, să îi povestească ceva, să îi ceară părerea sau pur și simplu să îl găsească acolo unde fusese întotdeauna.
În acest sens, realitatea pierderii nu este numai cunoscută intelectual. Ea trebuie întâlnită și psihic, în multe dintre locurile pe care relația le ocupa în viața persoanei.
În timp, relația cu persoana pierdută se poate modifica fără ca importanța ei să dispară.
Bowlby: legătură, separare și pierdere
În trilogia Attachment and Loss şi cu deosebire în volumul Loss: Sadness and Depression (1980), John Bowlby a legat experiența separării și a doliului de importanța legăturilor de atașament. Din această perspectivă, durerea pierderii nu este străină de semnificația legăturii care a existat. Persoana pierdută putea reprezenta nu numai apropiere afectivă, ci și siguranță, continuitate sau un anumit mod de a fi în lume. Felul în care este trăită pierderea depinde însă de istoria particulară a fiecărei persoane și nu poate fi dedus mecanic dintr-un model general.
Ce se întâmplă într-o psihoterapie pentru doliu
Psihoterapia pentru doliu nu urmărește să grăbească uitarea. Nu are ca obiectiv să îl convingă pe pacient că „trebuie să meargă mai departe” și nici să transforme rapid suferința într-o lecție despre viață. În ședințe poate exista spațiu pentru ceea ce s-a pierdut, pentru relația care a existat și pentru felul în care pierderea continuă să apară în prezent. Uneori este importantă durerea. Alteori, vinovăția, furia, ambivalența sau imposibilitatea de a accepta anumite aspecte ale relației.
Pot apărea și întrebări despre propria identitate: cine sunt acum, fără această persoană? Ce se întâmplă cu viața pe care o aveam împreună? Cum poate continua ceva fără ca aceasta să însemne că îl trădez sau îl uit pe cel pierdut?
Într-o psihoterapie psihanalitică, asemenea întrebări nu primesc un răspuns standard. Ele pot fi urmărite în semnificația lor particulară pentru persoana respectivă.
Trei exemple clinice
Exemplele următoare sunt viniete compozite, construite pentru a ilustra situații clinice posibile și nu reproduc cazul unei persoane reale.
„Sunt bine, până când îmi vine să-i spun ceva”
Un bărbat își pierde tatăl după o perioadă de boală. La câteva luni după moarte, merge la serviciu, își vede prietenii și spune că, în general, „se descurcă”. Dar uneori se întâmplă ceva despre care ar fi vorbit cu tatăl său. Primul impuls este să îl sune. Urmează apoi, pentru câteva secunde, recunoașterea din nou a faptului că acel telefon nu mai este posibil.
În psihoterapie poate deveni important nu numai faptul că tatăl a murit, ci și locul pe care conversațiile cu el îl aveau în viața pacientului și ceea ce se pierde de fiecare dată când apare impulsul de a-l căuta.
„Nu îmi lipsește numai el, îmi lipsește viața despre care credeam că o vom avea”
O femeie trece printr-o despărțire după o relație lungă. Spune că înțelege motivele pentru care relația nu mai putea continua și că nu dorește neapărat să se întoarcă. Totuși suferința rămâne puternică. Treptat, devine mai clar că nu a pierdut numai partenerul. A pierdut și planurile construite în jurul relației: casa despre care vorbeau, ideea unei familii și imaginea propriei vieți peste câțiva ani.
În psihoterapie, doliul după relație poate include și această pierdere a unui viitor care nu va mai exista în forma imaginată.
„Nu înțeleg de ce mă afectează atât de mult plecarea”
Un bărbat se mută într-o altă țară pentru o oportunitate profesională pe care și-a dorit-o. Decizia este a lui și, în multe privințe, noua viață îi place. Cu toate acestea, începe să se simtă inexplicabil de trist și dezorientat. Îi lipsesc nu numai familia și prietenii, ci și lucruri pe care înainte abia le observa: drumul spre casă, limba auzită în jur, anumite gesturi cotidiene, sentimentul că știe unde se află. Într-o asemenea situație, faptul că schimbarea a fost dorită nu exclude existența unei pierderi.
Doliu și depresie
Doliul și depresia pot avea unele manifestări asemănătoare: tristețe, pierderea interesului, retragere, tulburări ale somnului sau dificultăți de concentrare. Dar nu sunt același lucru. În doliu, suferința este adesea strâns legată de persoana și de relația pierdută, chiar dacă poate cuprinde întreaga viață psihică. Într-o depresie afectarea dispoziției, a interesului, a valorii de sine și a funcționării poate avea o organizare diferită și mai generalizată.
Nici această distincție nu poate fi făcută însă mecanic numai dintr-un simptom. O persoană îndoliată poate trece prin perioade de suferință foarte intensă fără ca aceasta să însemne automat o tulburare depresivă. Pe de altă parte, o pierdere poate apărea în contextul unei depresii sau poate fi urmată de simptome care necesită o evaluare clinică separată. De aceea nu este util nici să patologizăm automat doliul, nici să presupunem că orice suferință apărută după o pierdere trebuie considerată doar „doliu” și nu necesită atenție suplimentară.
Despre stările depresive și abordarea lor psihoterapeutică am scris separat în pagina Psihoterapie pentru depresie.
Doliu, separare și anxietate
Pierderea poate fi însoțită și de anxietate. După moartea unei persoane apropiate, cineva poate deveni mai atent la propria sănătate sau la sănătatea celor dragi. Poate apărea teama că se va întâmpla ceva și altcuiva. În alte situații, o separare poate reactiva temeri puternice de abandon sau de singurătate. Nu orice asemenea reacție are aceeași semnificație.
În psihoterapie poate deveni important de înțeles ce anume din experiența pierderii a făcut ca pericolul, separarea sau vulnerabilitatea să devină atât de prezente.
Despre anxietate puteți citi mai pe larg în pagina Psihoterapie pentru anxietate și atacuri de panică.
Când este necesară și o evaluare medicală sau psihiatrică
Durerea intensă după o pierdere nu înseamnă în sine că este necesar tratament psihiatric. Există însă situații în care este importantă și o evaluare medicală sau psihiatrică. De exemplu, atunci când apar intenții sau un plan suicidar, imposibilitatea de a menține propria siguranță, simptome psihotice, o deteriorare severă a funcționării sau alte simptome care ridică o problemă medicală importantă. O pierdere poate coexista și cu depresie, consum problematic de alcool sau alte substanțe ori alte dificultăți psihice care necesită atenție separată. Psihoterapia și tratamentul psihiatric nu sunt, în asemenea situații, alternative obligatorii. Pot fi necesare împreună.
În situația unui pericol imediat este necesară apelarea serviciilor de urgență, la 112.
Psihoterapie sau psihanaliză?
Doliul, pierderea și dificultățile legate de separare pot fi abordate atât într-o psihoterapie psihanalitică, cât și într-un proces de psihanaliză.
Nu orice doliu presupune necesitatea unui tratament de lungă durată. Uneori o pierdere actuală poate însă mobiliza și alte experiențe de separare, conflicte mai vechi sau moduri recurente de a trăi dependența și pierderea.
Forma de lucru potrivită nu poate fi stabilită după o regulă generală, ci se conturează în funcție de situația persoanei și de ceea ce apare în întâlnirile inițiale.
Psihoterapie online pentru doliu și pierdere
Psihoterapia poate avea loc și online atunci când distanța geografică sau alte circumstanțe fac dificilă prezența la cabinet. Și în această situație, regularitatea, continuitatea și cadrul întâlnirilor rămân importante. Faptul că ședința are loc prin intermediul unui mijloc tehnic nu transformă întâlnirea într-o conversație informală și nici într-un simplu schimb de sfaturi.
Mai multe informații despre această formă de lucru se află în pagina Psihoterapie online.
Despre mine
Sunt Dorin-Liviu Bîtfoi, psihoterapeut, psihanalist în formare. Lucrez cu adulți și adolescenți, în București și online, în cadrul unei practici de psihoterapie psihanalitică și psihanaliză.
Mai multe informații despre formarea și parcursul meu profesional se află în pagina Despre.
Contact
Dacă treceți printr-o experiență de doliu, pierdere sau separare și doriți să discutați posibilitatea începerii unei psihoterapii, puteți folosi pagina Contact.
Condițiile concrete ale întâlnirilor și forma de lucru se discută în cadrul primelor ședințe.
Întrebări frecvente
Este normal să sufăr încă după mult timp de la moartea cuiva?
Nu există un termen universal după care pierderea ar trebui să nu mai doară. Faptul că o persoană importantă continuă să lipsească nu este în sine un semn de boală. Devine important însă felul în care suferința afectează viața persoanei și dacă, în timp, există sau nu posibilitatea de a reinvesti și alte aspecte ale vieții. Dacă suferința rămâne foarte intensă și persistentă și afectează profund funcționarea, poate fi utilă o evaluare clinică.
Există etape obligatorii ale doliului?
Nu. Unele modele descriu stări care pot apărea în experiența pierderii, dar oamenii nu trec obligatoriu prin aceleași etape, în aceeași ordine și într-un ritm prestabilit. Doliul poate evolua diferit de la o persoană la alta și chiar în mod diferit pentru aceeași persoană de la o zi la alta.
Psihoterapia mă va ajuta să uit persoana pe care am pierdut-o?
Nu acesta este scopul. Psihoterapia poate ajuta la elaborarea pierderii și la transformarea modului în care legătura cu persoana pierdută continuă să existe psihic. A continua propria viață nu presupune neapărat uitarea.
Pot veni la psihoterapie și pentru o despărțire?
Da. O despărțire poate reprezenta o pierdere importantă și poate mobiliza durere, furie, vinovăție, teamă de singurătate sau sentimentul pierderii unui viitor imaginat.
Cum știu dacă ceea ce trăiesc este doliu sau depresie?
Unele manifestări se pot suprapune, iar diferența nu poate fi stabilită întotdeauna doar dintr-o listă de simptome. Contextul pierderii, evoluția stărilor, felul în care este afectată funcționarea, raportul persoanei cu sine și alte simptome sunt importante. Dacă există îndoieli, o evaluare clinică poate clarifica situația.
Este nevoie de psihoterapie după orice pierdere?
Nu. Doliul nu este în sine o boală și multe persoane traversează pierderi importante fără a avea nevoie de psihoterapie.
Psihoterapia poate deveni utilă atunci când persoana simte că are nevoie de un spațiu în care experiența pierderii să poată fi gândită, când anumite trăiri sunt greu de suportat sau când pierderea mobilizează dificultăți mai largi.
Imagine: Photo by Jean-Jacques Halans on Unsplash
