Adolescența este o perioadă în care multe lucruri se schimbă într-un timp relativ scurt. Corpul se transformă, relația cu părinții capătă alte forme, ceilalți devin mai importanți, iar întrebările despre cine sunt, ce pot și ce voi deveni pot căpăta o greutate nouă. Aceste schimbări nu înseamnă în sine că există o problemă psihologică. Nici retragerea, iritabilitatea, nevoia de intimitate sau conflictele cu părinții nu trebuie privite automat ca simptome. Uneori însă ceea ce se întâmplă devine suficient de apăsător încât adolescentului să-i fie greu să găsească singur o formă de a-l înțelege și de a-l trăi.
Psihoterapia poate oferi atunci un loc în care aceste experiențe să poată fi puse în cuvinte, fără ca adolescentului să i se spună dinainte ce ar trebui să simtă, cum ar trebui să se comporte sau cine ar trebui să devină.
Cuprins
Adolescența: o perioadă de schimbare
În adolescență, raportul dintre dependență și autonomie se schimbă. Adolescentul poate avea nevoie să se desprindă de părinți și, în același timp, să poată conta încă pe ei. Poate respinge anumite reguli și totuși să aibă nevoie ca adulții din jur să rămână prezenți. Poate cere să fie tratat ca un adult într-un moment, iar în altul să se simtă copleșit de o situație pe care nu știe încă să o gestioneze.
Și relațiile cu ceilalți se schimbă. Prieteniile, grupul, acceptarea sau excluderea pot căpăta o intensitate greu de înțeles din exterior. O remarcă aparent minoră, o despărțire, o ceartă cu un prieten sau sentimentul că nu-și găsește locul pot fi trăite cu mult mai multă forță decât ar presupune cineva din afară.
În același timp, propriul corp și imaginea despre sine pot deveni surse de neliniște. Întrebările despre valoarea personală, atractivitate, apartenență, sexualitate, performanță sau viitor pot apărea într-un mod nou și uneori contradictoriu.
Adolescentul nu este pur și simplu un copil mai mare și nici încă un adult. O parte dintre dificultățile acestei perioade vin tocmai din faptul că vechile moduri de a fi nu mai sunt suficiente, iar cele noi nu s-au stabilit încă.
Când poate deveni utilă psihoterapia
Nu există un singur motiv pentru care un adolescent poate ajunge la psihoterapie. Uneori apar anxietate, atacuri de panică sau stări depresive. Alteori adolescentul se retrage treptat, evită școala, își pierde interesul pentru lucruri care înainte contau sau pare să trăiască aproape permanent într-o stare de iritare. Pot exista dificultăți de relaționare, conflicte repetate cu părinții, sentimentul că nu aparține nicăieri, preocupări apăsătoare legate de corp sau de propria valoare. Uneori motivul este o despărțire sau o pierdere, o schimbare importantă în familie sau dificultatea de a se adapta la o situație nouă.
Alteori nu există un „simptom” ușor de numit. Adolescentul poate spune doar că ceva nu este în regulă, că nu mai înțelege de ce reacționează într-un anumit fel sau că îi este greu să vorbească cu cineva despre ceea ce i se întâmplă.
Aceste experiențe nu au toate aceeași semnificație și nu indică automat existența unei tulburări. Ele pot însă deveni motive pentru o consultație, mai ales atunci când persistă, se intensifică sau încep să afecteze semnificativ viața adolescentului.
„Nu vrea să vorbească cu noi”
Una dintre situațiile pe care părinții le descriu frecvent este aceea în care adolescentul începe să vorbească tot mai puțin cu ei. Această retragere poate avea sensuri foarte diferite. Uneori adolescentul nu știe încă să formuleze ceea ce trăiește. Alteori se teme de reacția părinților, de faptul că îi va îngrijora sau că va fi judecat. Uneori poate vorbi despre anumite lucruri cu prietenii, dar nu cu familia.
Există și situații în care nevoia de a păstra pentru sine o parte din viața interioară face parte chiar din procesul de separare psihică de părinți. A avea gânduri, relații sau experiențe care nu mai sunt împărtășite în întregime familiei poate deveni o parte importantă a construirii unui spațiu propriu.
De aceea, psihoterapia nu ar trebui privită ca o modalitate prin care adolescentul este făcut să „vorbească din nou cu părinții” sau să le spună ceea ce ei doresc să afle. Scopul nu este recuperarea accesului părinților la viața lui interioară, ci crearea unei relații în care adolescentul să poată vorbi în propriul ritm despre ceea ce devine important pentru el.
Când adolescentul însuși cere ajutor
Nu întotdeauna părinții sunt cei care observă primii că ceva este dificil. Uneori adolescentul este cel care spune că ar vrea să vorbească cu cineva. Poate observa că înaintea zilelor de școală nu mai poate dormi, că se simte permanent încordat sau că nu înțelege de ce este atât de trist ori de furios. Poate simți că nu-și găsește locul în grupul de colegi, că o despărțire îl afectează mult mai mult decât s-ar fi așteptat sau că teama de a nu dezamăgi a început să organizeze aproape tot ceea ce face.
În asemenea situații, faptul că adolescentul poate formula singur dorința de a cere ajutor este important. Dar nici atunci nu este necesar să vină în terapie cu o explicație clară și completă a problemei. Uneori tocmai dificultatea de a înțelege ce se întâmplă este punctul de la care poate începe lucrul.
Relația cu părinții
Adolescența schimbă inevitabil și relația cu părinții. Ceea ce înainte putea fi acceptat fără mari discuții poate deveni subiect de conflict. Reguli, limite, program, școală, prieteni, folosirea telefonului, ieșirile sau intimitatea pot deveni terenuri pe care se confruntă nevoia de autonomie a adolescentului și responsabilitatea părinților.
În astfel de conflicte, fiecare parte poate ajunge să creadă că cealaltă „nu înțelege nimic”. Adolescentul poate simți că nu este lăsat să crească, iar părinții pot avea impresia că pierd accesul la copilul pe care îl cunoșteau.
Psihoterapia nu urmărește să decidă cine are dreptate într-un asemenea conflict. Ea trebuie să poată păstra un loc în care experiența adolescentului să fie ascultată, fără ca dificultățile și responsabilitățile existente în familie să fie ignorate.
Uneori, ceea ce pare din afară doar opoziție poate ascunde teamă, rușine sau sentimentul că adolescentul nu poate răspunde așteptărilor celorlalți. Alteori, conflictul este pur și simplu parte dintr-o desprindere necesară. Tocmai de aceea, sensul lui nu poate fi stabilit în avans.
Confidențialitatea în psihoterapia adolescentului
Pentru ca un adolescent să poată vorbi liber într-o psihoterapie, este important ca ședințele să constituie un spațiu propriu, în care să nu aibă sentimentul că ceea ce spune va fi transmis automat părinților. Confidențialitatea este una dintre condițiile în care se poate construi o relație terapeutică bazată pe încredere. Dacă adolescentul ar presupune că fiecare lucru important spus în ședință va ajunge apoi acasă, multe dintre lucrurile despre care ar avea nevoie să vorbească ar deveni foarte greu de adus în terapie.
În cazul unui adolescent minor, părinții au totuși un loc important în stabilirea și susținerea cadrului terapiei. Pot exista întâlniri și discuții cu ei, în funcție de situație, fără ca acestea să transforme ședințele adolescentului într-un raport periodic asupra a ceea ce spune în cabinet.
Există și situații în care confidențialitatea are limite, în special atunci când apare un risc important pentru siguranța adolescentului. Felul în care se păstrează acest echilibru între confidențialitate, responsabilitatea adulților și protejarea relației terapeutice trebuie clarificat cu grijă în cadrul terapiei.
Psihoterapia nu este un mijloc de disciplinare
Un adolescent poate ajunge la psihoterapie într-un moment în care relațiile din familie sunt tensionate, când apar dificultăți școlare sau când comportamentul său îi îngrijorează pe adulții din jur. Dar psihoterapia nu este un instrument prin care adolescentul trebuie făcut mai ascultător, mai conform, mai performant sau mai apropiat de ceea ce ceilalți consideră că ar trebui să fie.
Uneori o schimbare poate fi dorită foarte mult de părinți și aproape deloc de adolescent. Alteori adolescentul însuși suferă din cauza unui anumit comportament, chiar dacă din exterior pare să-l apere cu vehemență.
În psihoterapia psihanalitică, interesul nu este doar pentru ceea ce trebuie schimbat, ci și pentru felul în care un anumit comportament, conflict sau simptom a ajuns să aibă un loc în viața psihică a adolescentului. Ce exprimă? De ce apare tocmai acum? Ce relații, temeri, dorințe sau conflicte pot fi implicate? Aceste întrebări nu au răspunsuri prestabilite.
Anna Freud: conflictele adolescenței
În lucrările sale despre adolescență, Anna Freud a acordat o atenție specială felului în care transformările pubertare pot destabiliza echilibre psihice care în copilărie păreau relativ stabile. Adolescența presupune o reorganizare a raportului cu propriul corp, cu părinții și cu dorințele proprii. Conflicte mai vechi pot reapărea într-o formă nouă, iar soluții care până atunci funcționau pot deveni insuficiente.
Această perspectivă este importantă tocmai pentru că nu transformă automat dificultățile adolescentului în semne de boală. Uneori intensitatea, contradicțiile sau oscilațiile acestei perioade țin de un proces de reorganizare care este el însuși complex. În terapie întrebarea nu este doar „cum facem să dispară această manifestare?”, ci și ce loc are ea în procesul prin care adolescentul încearcă să devină o persoană distinctă.
Winnicott: timpul necesar pentru a deveni
D. W. Winnicott a insistat asupra faptului că adolescența nu poate fi grăbită fără costuri. Imaturitatea adolescentului nu este pur și simplu un defect care trebuie corectat cât mai repede. Maturizarea are nevoie de timp și de posibilitatea de a încerca, de a contesta, de a se retrage, de a reveni și de a descoperi treptat un mod propriu de a fi.
Pentru adulți, acest lucru poate fi dificil. Uneori este greu să rămână prezenți fără să controleze excesiv și să pună limite fără să transforme fiecare conflict într-o confruntare definitivă.
Din această perspectivă, rolul psihoterapiei nu este să producă prematur un adolescent „matur”, ci să ofere un cadru în care ceea ce se întâmplă în această perioadă să poată fi gândit și să devină mai puțin copleșitor.
Ce se întâmplă într-o psihoterapie pentru adolescenți
O psihoterapie pentru adolescenţi presupune întâlniri regulate, într-un cadru stabil. Adolescentul nu trebuie să vină la fiecare ședință cu un subiect pregătit și nici să vorbească exclusiv despre motivul pentru care părinții au cerut inițial o consultație. Uneori va vorbi despre școală, prieteni sau familie. Alteori despre muzică, filme, jocuri, o relație, o ceartă sau un lucru aparent lipsit de importanță. Pot exista și ședințe în care îi este greu să vorbească.
În psihoterapia psihanalitică nu se pornește de la ideea că terapeutul știe deja ce înseamnă toate acestea. Sensul apare treptat, prin felul în care diferite experiențe se leagă între ele. Uneori poate deveni mai clar de ce anumite situații produc atât de multă anxietate, de ce aceeași dificultate se repetă în relații diferite sau de ce un anumit eșec este trăit nu ca un eveniment limitat, ci ca o dovadă că „nu sunt bun de nimic”.
Această înțelegere nu este o lecție oferită din exterior. Ea se construiește în relația terapeutică și poate face posibilă o altă raportare la ceea ce până atunci era trăit doar ca teamă, furie, rușine, retragere sau confuzie.
Trei exemple clinice
Următoarele exemple sunt viniete compozite, construite pentru a ilustra situații clinice posibile și nu reproduc cazul unei persoane reale.
Diminețile de școală devin tot mai grele
O adolescentă începe să lipsească din ce în ce mai des de la școală. Spune că nu-i place clasa și că profesorii „o enervează”, dar nu poate explica de ce, duminica seara, începe să o doară stomacul și îi este greu să adoarmă. Părinții oscilează între a crede că evită pur și simplu școala și teama că se întâmplă ceva grav.
În terapie, întrebarea nu ar fi automat dacă are „anxietate școlară”, ci cum este trăită pentru ea situația respectivă, ce se întâmplă în relațiile de acolo și de ce apropierea unei noi săptămâni devine atât de dificilă.
„Nu am nevoie de nimeni”
Un adolescent petrece tot mai mult timp în cameră și răspunde monosilabic părinților. Din afară pare indiferent și preocupat mai ales de telefon și jocuri. Cu puțin timp înainte însă, relația lui cu un grup de prieteni s-a rupt. Despre asta spune doar că „nu contează”.
Uneori retragerea nu înseamnă că adolescentul nu mai are nevoie de ceilalți. Poate fi și un mod de a evita contactul cu o pierdere sau cu sentimentul de a fi fost respins. Ce semnificație are însă într-o situație concretă nu poate fi presupus dinainte.
Totul pare să meargă bine
Un alt adolescent are rezultate foarte bune la școală, este responsabil și nu intră în conflicte. Din punctul de vedere al celor din jur, nu pare să existe o problemă.
El trăiește însă aproape fiecare evaluare ca pe un verdict asupra propriei valori. O notă mai mică decât se aștepta îi poate ocupa zile întregi, iar înaintea examenelor doarme foarte puțin. Într-o asemenea situație, dificultatea nu este vizibilă prin eșec, ci tocmai prin prețul intern al reușitei. Psihoterapia poate deveni un loc în care adolescentul începe să poată privi diferența dintre ceea ce face și ceea ce crede că dovedește despre el fiecare rezultat.
Când este necesară și o evaluare psihiatrică sau medicală
Există situații în care psihoterapia nu ar trebui să fie singura formă de evaluare sau de ajutor. Ideile sau comportamentele suicidare, automutilarea, simptomele psihotice, deteriorarea importantă și rapidă a funcționării, tulburările severe de alimentație sau consumul problematic de substanțe pot necesita evaluare psihiatrică și, uneori, medicală, fără întârziere. Ghidurile actuale recomandă evaluare specializată pentru tinerii care se automutilează și trimitere rapidă atunci când există probleme importante de siguranță; pentru simptome psihotice sau suspiciunea unei tulburări de alimentație, evaluarea de specialitate este de asemenea importantă.
Acest lucru nu înseamnă că psihoterapia devine neapărat inutilă. În anumite situații, ea poate continua sau poate fi începută în colaborare cu alte forme de evaluare și tratament.
Dacă există un pericol imediat pentru viața sau siguranța adolescentului, este necesar ajutor de urgență. Poate fi apelat serviciul 112.
Psihoterapie pentru adolescenți și psihanaliză
Psihoterapia psihanalitică și psihanaliza pornesc de la aceeași atenție pentru viața psihică, pentru conflicte, repetiții și pentru sensurile care nu sunt întotdeauna evidente din prima. Ele nu sunt însă același lucru. În cazul unui adolescent, forma de lucru se stabilește în funcție de situația concretă, de dificultățile existente și de ceea ce poate fi susținut în acel moment.
Despre psihanaliză și despre diferențele dintre diferitele forme de lucru am scris mai pe larg în pagina Psihanalistul și psihanaliza.
Psihoterapie online pentru adolescenți
În anumite situații, o psihoterapie pentru adolescenţi poate avea loc și online.
Pentru un adolescent, însă, faptul că ședința are loc de la distanță ridică o problemă foarte concretă: trebuie să existe un spațiu în care să poată vorbi fără să fie auzit de părinți, frați sau alte persoane. Dacă adolescentul știe că cineva poate intra în cameră sau poate auzi conversația, libertatea de a vorbi se schimbă semnificativ. De aceea, ședința online nu este doar o convorbire printr-o aplicație. Are nevoie de continuitate, intimitate și de un cadru care să permită o întâlnire terapeutică propriu-zisă.
Despre felul în care lucrez la distanță puteți citi mai mult în pagina Psihoterapie online.
Despre mine
Sunt Dorin-Liviu Bîtfoi, psihoterapeut, psihanalist în formare. Lucrez cu adulți și adolescenți în psihoterapie psihanalitică, în cabinet în București și, atunci când situația o permite, online.
În lucrul cu adolescenții încerc să păstrez un cadru în care experiența lor să poată fi ascultată fără să fie redusă imediat la un diagnostic, la o explicație despre „vârstă” sau la ceea ce adulții din jur consideră că ar trebui schimbat.
Mai multe despre formarea și activitatea mea profesională puteți citi în pagina Despre.
Contact
Dacă vă gândiți la posibilitatea unei psihoterapii pentru un adolescent, îmi puteți scrie pentru a discuta despre o consultație inițială. Datele de contact și informațiile despre cabinet se găsesc în pagina Contact.
Întrebări frecvente
Cum începe o psihoterapie atunci când adolescentul este minor?
Atunci când adolescentul este minor, stabilirea cadrului presupune și discuții cu părinții. Forma concretă a acestor întâlniri depinde de situația adolescentului și de contextul familial și este stabilită în cadrul consultațiilor inițiale.
Este necesar ca adolescentul să vrea el însuși psihoterapia?
Este important ca adolescentul să poată avea un loc propriu în decizia și în procesul terapeutic. Uneori inițiativa aparține părinților, iar adolescentul nu este convins de la început că psihoterapia îi poate fi utilă. Această ezitare poate fi discutată. O psihoterapie nu poate însă funcționa ca o măsură disciplinară impusă pur și simplu din exterior.
Ce le spune psihoterapeutul părinților?
Conținutul ședințelor adolescentului nu este transmis în mod obișnuit părinților sub forma unui raport. Pot exista însă discuții cu părinții despre cadrul terapiei, despre situația generală și despre anumite dificultăți importante. Modul în care acestea au loc trebuie să țină seama atât de responsabilitatea adulților, cât și de necesitatea de a proteja relația de încredere dintre adolescent și terapeut.
Ce se întâmplă dacă adolescentul nu vrea să vorbească?
Nu este necesar ca adolescentul să poată vorbi liber încă de la prima întâlnire. Uneori tăcerea, răspunsurile scurte sau neîncrederea fac parte din felul în care începe relația cu un adult necunoscut. Ele nu trebuie tratate automat ca rezistență care trebuie învinsă.
Dacă poate exista o psihoterapie și în ce formă se vede în timp, în cadrul consultațiilor și al primelor întâlniri.
Poate un adolescent face psihoterapie online?
Da, în anumite situații.
Este însă important să existe un loc suficient de privat, în care adolescentul să poată vorbi fără să fie auzit sau întrerupt, precum și condiții care să permită păstrarea unui cadru terapeutic stabil.
Când este necesar și un consult psihiatric?
Atunci când apar simptome severe, comportamente suicidare sau de automutilare, suspiciuni de psihoză, tulburări importante de alimentație, consum problematic de substanțe ori o deteriorare semnificativă a funcționării, poate fi necesară și o evaluare psihiatrică sau medicală.
Psihoterapia și evaluarea psihiatrică nu sunt alternative care se exclud în mod necesar. În anumite situații, ele pot face parte din același demers de îngrijire.
Imagine: Photo by Niloufar Nemati on Unsplash
