Expresia „stimă de sine scăzută” este folosită foarte des și poate desemna lucruri destul de diferite. Uneori descrie o perioadă în care cineva este dezamăgit de sine după un eșec, o despărțire sau o schimbare importantă. Alteori se referă la ceva mult mai persistent: sentimentul că nu este suficient de bun, că reușitele nu contează cu adevărat sau că fiecare greșeală spune ceva esențial despre propria valoare. O persoană poate fi competentă, apreciată și chiar foarte performantă și totuși să trăiască aproape permanent cu impresia că nu este la nivelul așteptărilor, că ceilalți o supraestimează sau că, mai devreme sau mai târziu, insuficiența ei va deveni evidentă.
În asemenea situații, problema nu se reduce la faptul că persoana „nu gândește suficient de pozitiv despre sine”. Poate fi vorba despre un mod mult mai stabil și mai complex de a se evalua, de a trăi succesul și eșecul, de a răspunde criticii și de a se raporta la așteptările proprii și ale celorlalți.
Psihoterapia poate oferi un spațiu în care aceste experiențe să fie înțelese mai îndeaproape, fără ca scopul să fie fabricarea unei imagini pozitive despre sine sau repetarea unor afirmații menite să contrazică ceea ce persoana simte.
Cuprins
Ce înseamnă, de fapt, „stimă de sine scăzută”
Nu orice îndoială față de sine indică o dificultate psihologică. Este firesc ca, în anumite momente, să ne întrebăm dacă am făcut suficient, dacă am fost la înălțimea unei situații sau dacă am putea face ceva mai bine. Uneori o evaluare critică a propriei persoane este realistă și chiar necesară.
Dificultatea poate apărea atunci când această evaluare devine disproporționat de severă sau când aproape orice situație este folosită ca dovadă împotriva propriei persoane. O greșeală profesională poate deveni nu doar „am greșit”, ci „nu sunt bun”. O relație care se termină poate fi trăită nu doar ca o pierdere, ci ca dovada că „nu merit să fiu iubit”. O observație critică poate ajunge să cântărească mai mult decât zeci de experiențe în care persoana a fost apreciată.
În acest sens, „stima de sine scăzută” nu este neapărat o explicație. Este mai degrabă un nume pentru un anumit fel de a trăi raportul cu propria valoare.
Când reușitele nu schimbă felul în care vă vedeți
Uneori, ceea ce surprinde cel mai mult este faptul că succesul nu modifică aproape deloc imaginea despre sine. O promovare poate fi explicată prin noroc. Un rezultat bun poate fi minimalizat: „oricum nu a fost atât de greu”. Un compliment poate fi pus pe seama politeții. Dacă cineva exprimă apreciere, poate apărea repede gândul că nu cunoaște suficient de bine persoana pe care o apreciază.
În schimb, o greșeală sau o critică poate fi integrată imediat într-o poveste deja cunoscută despre propria insuficiență. În asemenea situații, reușita nu dispare, dar parcă nu are voie să devină o dovadă în favoarea propriei persoane. Criteriul se mută. Ceea ce ieri părea suficient, astăzi devine doar nivelul minim care trebuia atins.
Din exterior, această exigență poate părea ambiție. Uneori chiar este. Alteori însă ea poate fi legată de dificultatea de a simți că ceva este, pur și simplu, suficient.
Critica interioară
Unele persoane se evaluează cu o severitate pe care nu ar aplica-o niciodată altora. Pot accepta ușor faptul că un coleg greșește, că un prieten este obosit sau că cineva apropiat nu reușește întotdeauna ceea ce și-a propus. Când este vorba despre propria persoană, însă, aceeași îngăduință dispare. O întârziere devine dovadă de iresponsabilitate. O ezitare devine slăbiciune. O zi mai puțin productivă poate fi trăită ca eșec moral. Uneori, nici măcar nu este nevoie de o critică venită din exterior. Persoana poate anticipa deja tot ceea ce ar putea fi spus împotriva ei și o face cu o severitate mai mare decât ar face-o ceilalți.
În astfel de situații, rușinea poate deveni mai apăsătoare decât greșeala însăși. Nu mai este vorba doar despre faptul că e ceva ce nu a mers bine, ci despre sentimentul că propria persoană este, într-un fel, cea care nu este în regulă.
Comparația cu ceilalți
Compararea cu ceilalți face parte în mod obișnuit din viața socială. Devine însă dificilă atunci când aproape fiecare comparație se încheie în defavoarea propriei persoane. Cineva poate observa imediat succesul altora și aproape deloc propriile realizări. Poate compara începutul propriului drum cu rezultatul final al altcuiva sau poate schimba permanent criteriul după care se evaluează.
Dacă este apreciat profesional, poate observa că altcineva câștigă mai mult. Dacă are o relație bună, poate privi relația altcuiva ca fiind mai vie. Dacă ajunge la un anumit nivel, poate descoperi imediat un nivel superior care devine noul standard.
Problema nu este faptul că oamenii se compară. Uneori comparația poate fi utilă și realistă. Dificultatea apare când ea devine un mecanism prin care propria valoare rămâne mereu insuficientă.
Teama de eșec și evitarea
Ce pare lipsă de ambiție poate ascunde uneori tocmai o miză foarte mare pusă pe rezultat. Cineva poate evita să candideze la un post pe care și-l dorește, să trimită un proiect, să dea un examen sau să înceapă o activitate nouă. Din exterior poate părea că „nu vrea suficient”. Pentru persoana respectivă, însă, posibilitatea eșecului poate fi greu de separat de întrebarea despre propria valoare. Dacă rezultatul nu este trăit doar ca rezultat, ci ca verdict, încercarea însăși devine periculoasă. În astfel de situații, renunțarea înainte de a încerca poate proteja temporar de o confruntare dificilă: „nu am reușit pentru că nu am încercat cu adevărat” poate fi uneori mai suportabil decât „am încercat și nu am reușit”.
Dar nici această explicație nu poate fi generalizată. Evitarea poate avea multe sensuri, iar într-o psihoterapie tocmai diferențele dintre ele devin importante.
Amânarea: „lene” sau altceva?
Oamenii își explică adesea amânarea într-un mod moral: „sunt leneș”, „nu am voință”, „nu sunt suficient de disciplinat”. Nu de puţine ori aceasta poate fi o descriere simplă și suficientă. Alteori, amânarea apare tocmai în jurul lucrurilor care contează cel mai mult. Un proiect poate fi pregătit luni întregi fără să fie început. Un text este rescris la nesfârșit fără să fie trimis. O decizie profesională rămâne suspendată, deși persoana se gândește la ea aproape zilnic.
În asemenea situații, nu ar fi lipsit de interes să înţelegem nu doar de ce cineva „nu face”, ci și ce semnificație a ajuns să aibă acel lucru. Dacă finalizarea unui proiect înseamnă că va putea fi evaluat, criticat sau respins, amânarea poate proteja temporar de acel moment.
Nu orice procrastinare este însă expresia unei temeri de eșec. Uneori este vorba despre oboseală, suprasolicitare, lipsă de interes, dificultăți de organizare sau alte probleme. Sensul ei nu poate fi stabilit doar pornind de la comportamentul vizibil.
Când perfecționismul nu aduce liniște
Să ai standarde ridicate nu este în sine o problemă. Pentru unele persoane, exigența este o sursă de satisfacție și dezvoltare. Dificultatea poate apărea atunci când standardul devine imposibil de atins tocmai pentru că se schimbă permanent. Un lucru terminat ar mai putea fi îmbunătățit. O reușită ar putea fi mai mare. O apreciere ar conta mai mult dacă ar veni din partea altcuiva. Ceea ce este suficient pentru ceilalți nu pare niciodată suficient pentru propria persoană.
În această situație, perfecționismul nu mai protejează calitatea muncii, ci poate ajunge să împiedice finalizarea ei sau să facă imposibilă satisfacția după reușită.
Uneori perfecțiunea devine mai puțin un ideal către care se tinde și mai mult o condiție pentru a nu te simți insuficient.
Sentimentul de eșec
Există o diferență importantă între a eșua într-un lucru și a trăi eșecul ca pe o definiție a propriei persoane.
Un examen nereușit, o afacere care nu merge, pierderea unui loc de muncă sau sfârșitul unei relații sunt experiențe care pot răni și pot avea consecințe reale.
Dar pentru unele persoane ele devin repede mai mult decât atât.
„Nu am reușit” se poate transforma în „sunt un ratat”. „Relația s-a terminat” poate deveni „nimeni nu va putea rămâne cu mine”. „Am pierdut acest loc de muncă” poate fi trăit ca dovada că toate realizările anterioare au fost iluzorii.
Psihoterapia poate deveni un loc în care aceste treceri, uneori foarte rapide, de la un eveniment la un verdict asupra propriei persoane pot fi observate și înțelese.
Stima de sine și relațiile
Felul în care cineva se vede pe sine influențează inevitabil și felul în care trăiește relațiile. O persoană poate presupune că partenerul va găsi în cele din urmă pe cineva „mai bun”. Poate avea nevoie de reasigurări repetate sau poate interpreta distanța temporară a celuilalt ca dovadă că interesul lui a dispărut. Uneori, tocmai pentru că se simte mai puțin valoroasă, poate accepta situații pe care în alte condiții nu le-ar accepta. Alteori poate evita apropierea pentru că ideea de a fi cunoscută mai bine este însoțită de teama că celălalt va descoperi ceva dezamăgitor.
Aceste dificultăți se pot intersecta cu problemele de relație, dar nu se reduc la ele. În unele cazuri, devine important de înțeles felul în care propria imagine despre sine intră în relație înainte ca celălalt să fi spus sau făcut ceva.
„Dacă mă cunoaște cu adevărat, nu o să mă mai placă”
Se întâmplă adesea că există o diferență mare între felul în care persoana este văzută de ceilalți și felul în care se vede ea însăși. Poate fi apreciată pentru competență, umor, inteligență sau sensibilitate și, în același timp, să creadă că această apreciere este posibilă doar pentru că ceilalți nu o cunosc suficient.
Apropierea poate deveni atunci ambivalentă. Este dorită, dar aduce și riscul de a fi „descoperit”. Un compliment poate fi primit cu plăcere și totuși contestat în interior. O relație poate fi importantă și, tocmai de aceea, să trezească teama că pierderea ei va confirma ceva ce persoana se teme deja că este adevărat despre sine.
Când valoarea personală depinde de performanță
Pentru unele persoane, a face bine un lucru nu este doar o satisfacție. Devine condiția pentru a se putea simți suficient de bune. Munca, notele, statutul, veniturile, productivitatea sau aprecierea celorlalți pot ajunge să funcționeze ca măsurători aproape permanente ale propriei valori.
Nu este vorba despre faptul că performanța nu ar conta. Ea poate avea o importanță reală și poate reprezenta o sursă legitimă de satisfacție. Dificultatea apare atunci când nu mai există aproape nicio diferență între „cum am făcut un lucru” și „cât valorez ca persoană”. În asemenea situații, chiar și succesul poate deveni fragil, pentru că trebuie confirmat permanent printr-o nouă reușită.
De unde vine acest mod de a vă privi?
Este tentant să căutăm o singură explicație. Poate exista o istorie de critică severă, de comparații, de așteptări foarte înalte sau de experiențe în care persoana s-a simțit umilită ori respinsă. Pentru alte persoane, astfel de experiențe nu sunt evidente. Nu există neapărat un părinte critic, un eveniment traumatic sau un moment precis de la care totul a început. Felul în care cineva ajunge să se raporteze la sine se formează în timp, din numeroase experiențe, relații și moduri de a da sens acestor experiențe.
Psihoterapia psihanalitică nu pornește de la ideea că trebuie găsită obligatoriu o cauză în copilărie. Istoria devine importantă acolo unde ajută la înțelegerea modului actual în care persoana trăiește, se evaluează și se raportează la ceilalți.
Bibring: distanța dintre ideal și ceea ce simțim că putem fi
Psihanalistul Edward Bibring a acordat o atenție importantă situațiilor în care persoana se simte neputincioasă în raport cu propriile aspirații și idealuri. O dificultate poate apărea atunci când distanța dintre ceea ce cineva simte că trebuie să fie și ceea ce simte că poate fi devine dureroasă.
Pentru o persoană, idealul poate fi să nu greșească niciodată. Pentru alta, să fie întotdeauna admirată, independentă, puternică sau capabilă să răspundă tuturor așteptărilor. Problema nu este existența idealurilor. Oamenii au nevoie de ele și își organizează în parte viața în jurul lor. Dar atunci când orice distanță față de ideal devine dovada unei insuficiențe personale, rezultatul poate fi un sentiment persistent de eșec.
Bibring a discutat aceste procese în legătură cu depresia. Ele nu înseamnă că orice persoană care se simte insuficientă este deprimată, dar oferă o perspectivă utilă asupra modului în care propriile idealuri pot deveni uneori greu de suportat.
Freud: idealurile și exigențele față de sine
Freud a descris felul în care o parte din viața psihică este organizată în jurul unor idealuri și exigențe interiorizate. Nu ne evaluăm doar în raport cu ceea ce suntem, ci și în raport cu ceea ce credem că ar trebui să fim. Uneori această diferență stimulează dezvoltarea. Alteori criteriul devine atât de sever încât persoana pare să nu poată ieși niciodată cu adevărat bine din propria evaluare. Chiar și atunci când ceilalți sunt mulțumiți, există o instanță interioară care poate continua să spună: nu este suficient.
În psihoterapie poate deveni important de observat nu numai dacă standardele sunt „prea ridicate”, ci și ce înseamnă ele pentru persoană, de ce au devenit atât de importante și ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi atinse.
Ce se întâmplă într-o psihoterapie pentru stimă de sine scăzută
Psihoterapia nu urmărește simpla înlocuire a unei imagini negative despre sine cu una pozitivă. Dacă o persoană se simte insuficientă, faptul că i se spune că este valoroasă poate fi plăcut și uneori important, dar rareori schimbă singur modul în care experiența este organizată.
În psihoterapie poate deveni posibilă observarea felului în care persoana se evaluează, a standardelor pe care și le impune, a modului în care reacționează la succes, critică sau eșec și a situațiilor în care propria valoare pare pusă permanent în joc. Uneori pot deveni mai clare repetițiile: de ce reușitele sunt minimalizate, de ce o critică ocupă atât de mult spațiu, de ce anumite proiecte devin imposibil de terminat sau de ce persoana intră în relații deja convinsă că va fi, la un moment dat, respinsă. Scopul nu este construirea unei imagini pozitive artificiale, ci posibilitatea unei raportări mai puțin rigide și mai realiste la sine.
Trei exemple clinice
Exemplele următoare sunt viniete compozite, construite pentru a ilustra situații clinice posibile și nu reproduc cazul unei persoane reale.
O promovare care nu schimbă nimic
O femeie este promovată într-o poziție pentru care a lucrat mult timp. Colegii o felicită, iar superiorii îi spun că rezultatele ei au contat în decizie.
Pentru câteva ore se bucură.
Apoi începe să se întrebe dacă nu cumva au avut puțini candidați sau dacă superiorii nu au supraestimat-o. În loc să-i confirme competența, promovarea devine începutul unei noi temeri: acum trebuie să demonstreze că merita să fie aleasă.
La prima greșeală este convinsă că ceilalți vor înțelege că au făcut o alegere proastă.
Problema nu este lipsa reușitei. Reușita există. Dar nu reușește să modifice felul în care persoana se vede.
Proiectul care nu începe niciodată
Un bărbat vorbește de câțiva ani despre un proiect profesional pe care și-l dorește foarte mult. A citit, a făcut planuri, a cumpărat materialele necesare și știe aproape exact cum ar trebui să procedeze. Cu toate acestea, începutul este mereu amânat. Își spune că este leneș și că nu are suficientă disciplină.
Pe măsură ce vorbește despre proiect, devine însă vizibil că el a ajuns să însemne mult mai mult decât o activitate profesională. Dacă reușește, ar demonstra ceva important despre el. Dacă nu reușește, se teme că ar confirma tocmai lucrurile pe care încearcă să nu le creadă despre sine. Într-o asemenea situație, amânarea poate deveni mai inteligibilă fără să fie redusă la o singură cauză.
„O să găsească pe cineva mai bun”
O femeie aflată într-o relație bună este foarte atentă la orice semn de distanțare a partenerului. Dacă acesta răspunde mai târziu la un mesaj, se întreabă dacă interesul lui a scăzut. Dacă vorbește cu admirație despre o colegă, apare imediat gândul că acea femeie este mai interesantă, mai frumoasă sau mai potrivită pentru el. Partenerul încearcă să o liniștească, iar pentru o vreme reasigurările funcționează. Apoi îndoiala reapare în altă situație.
În psihoterapie poate deveni important nu doar ceea ce face partenerul, ci și felul în care propria valoare este pusă permanent în joc în relație.
Stimă de sine scăzută și depresie
Sentimentul de lipsă de valoare, autocritica și impresia persistentă de eșec pot apărea și în depresie. Aceasta nu înseamnă însă că orice persoană care se evaluează sever sau are o stimă de sine fragilă este deprimată. Depresia poate include o schimbare mai largă a dispoziției, interesului, energiei, somnului, capacității de concentrare și felului în care persoana își trăiește viitorul. Despre aceste diferențe și despre felul în care depresia poate fi abordată în psihoterapie am scris în pagina Psihoterapie pentru depresie.
Stimă de sine scăzută și anxietate
Teama de evaluare, greșeală sau respingere poate fi însoțită și de anxietate. O persoană poate evita situații profesionale sau sociale nu pentru că nu le dorește, ci pentru că perspectiva de a fi evaluată devine foarte greu de suportat. În alte cazuri anxietatea are alte surse și nu este legată în primul rând de propria valoare. Despre experiențele anxioase și atacurile de panică puteți citi mai mult în pagina Psihoterapie pentru anxietate și atacuri de panică.
Când este necesară și o evaluare psihiatrică sau medicală
Stima de sine scăzută nu reprezintă, în sine, o urgență medicală.
Dacă însă sentimentul de lipsă de valoare apare în cadrul unei depresii severe, este însoțit de idei suicidare, de o deteriorare importantă a funcționării sau de alte simptome severe, poate fi necesară și o evaluare psihiatrică.
Psihoterapia și evaluarea psihiatrică nu sunt neapărat alternative. În anumite situații, ele pot face parte din același demers de îngrijire.
Dacă există un pericol imediat pentru viață sau siguranță, este necesar ajutor de urgență; în România poate fi apelat serviciul 112.
Psihoterapie sau psihanaliză?
Psihoterapia psihanalitică și psihanaliza împărtășesc interesul pentru felul în care experiențele actuale, relațiile și conflictele psihice se leagă între ele și pot dobândi sens.
Ele nu sunt însă același lucru și nici nu trebuie privite ca două trepte ale aceleiași ierarhii, în care psihanaliza ar fi pur și simplu „mai profundă”.
Forma potrivită de lucru depinde de situația fiecărei persoane și se poate discuta în cadrul consultațiilor.
Despre aceste diferențe puteți citi mai pe larg în pagina Psihanalistul și psihanaliza.
Psihoterapie și psihanaliză online
În anumite situații, lucrul poate avea loc și la distanță.
Forma online nu transformă ședința într-o conversație informală și presupune, la fel ca întâlnirile din cabinet, continuitate, regularitate și un spațiu în care persoana să poată vorbi fără a fi întreruptă sau auzită de ceilalți.
Despre cadrul psihoterapiei la distanță puteți citi în pagina Psihoterapie online.
Pentru situațiile în care este vorba în mod specific despre psihanaliză desfășurată la distanță, am discutat separat particularitățile acestei forme de lucru în pagina Psihanaliză online.
Despre mine
Sunt Dorin-Liviu Bîtfoi, psihoterapeut, psihanalist în formare.
Lucrez cu adulți și adolescenți în psihoterapie psihanalitică, în cabinet în București și, atunci când situația o permite, online.
În lucru mă interesează nu numai simptomul sau dificultatea pentru care cineva cere ajutor, ci și felul în care aceasta se înscrie în experiența mai largă a persoanei, în relațiile sale și în modul în care se privește pe sine.
Mai multe informații despre formarea și activitatea mea profesională se găsesc în pagina Despre.
Contact
Dacă vă gândiți la posibilitatea unei psihoterapii, îmi puteți scrie pentru a discuta despre o consultație inițială.
Datele de contact și informațiile despre cabinet se găsesc în pagina Contact.
Întrebări frecvente
Stima de sine scăzută este o tulburare psihologică?
Nu. „Stima de sine scăzută” nu este, în sine, un diagnostic.
Ea poate descrie un anumit mod persistent de a vă evalua sau poate apărea în contextul altor dificultăți psihologice. Semnificația ei diferă de la o persoană la alta.
Psihoterapia poate crește stima de sine?
Psihoterapia poate modifica în timp felul în care o persoană se raportează la sine, dar scopul nu este instalarea unei opinii pozitive prin sugestie sau încurajare.
Poate deveni important de înțeles de ce anumite greșeli cântăresc atât de mult, de ce reușitele sunt greu de integrat sau de ce propria valoare depinde atât de mult de anumite rezultate sau reacții ale celorlalți.
Perfecționismul are legătură cu stima de sine?
Uneori, da.
Pentru unele persoane, standardele foarte ridicate sunt legate de teama că orice rezultat mai puțin decât foarte bun ar spune ceva grav despre propria lor valoare.
În alte situații, perfecționismul poate avea alte semnificații. Nu există o singură explicație valabilă pentru toate persoanele.
Amânarea poate avea legătură cu teama de eșec?
Poate.
Uneori un proiect este amânat tocmai pentru că rezultatul lui a ajuns să aibă o miză foarte mare pentru propria imagine despre sine.
Dar nu orice amânare are această semnificație. Oboseala, lipsa de interes, suprasolicitarea, dificultățile de organizare și numeroși alți factori pot fi implicați.
Stima de sine scăzută înseamnă depresie?
Nu.
Sentimentele de inutilitate și autocritica pot apărea în depresie, dar o persoană poate avea dificultăți persistente legate de propria valoare fără să fie deprimată.
Dacă există o schimbare importantă a dispoziției, pierderea interesului, retragere, afectarea funcționării sau alte simptome depresive, situația merită evaluată în ansamblu.
Cât durează psihoterapia?
Durata unei psihoterapii nu poate fi stabilită în abstract doar pornind de la formularea „stimă de sine scăzută”.
Ea depinde de situația fiecărei persoane, de dificultățile pentru care solicită ajutor, de modul în care acestea se leagă de restul vieții sale și de felul în care se desfășoară procesul terapeutic.
Imagine: Photo by Laurenz Kleinheider on Unsplash
