Uneori vedem foarte bine ce ni se întâmplă. Știm că alegem, din nou, un partener indisponibil. Nu ne scapă faptul că ajungem, iar, într-o relație în care ne simțim neglijați, respinși sau controlați. Ne promitem că la următorul loc de muncă nu vom mai accepta să fim exploataţi până la epuizare – și totuși ne trezim într-o situație asemănătoare. Sau constatăm că reacționăm mereu la fel: ne retragem tocmai când apropierea devine posibilă, provocăm ruptura de care ne temem sau amânăm o decizie până când ea e luată, în cele din urmă, de altcineva.
Iar atunci apare o întrebare firească: De ce repet aceleași tipare? Şi, dacă am înțeles deja ce fac, de ce continui să o fac?
La o evaluare psihanalitică, răspunsul începe tocmai aici: faptul că putem înțelege ceva despre noi înșine nu înseamnă neapărat că forțele care ne determină să repetăm au devenit conștiente şi că și-au pierdut puterea.
Problema apare nu doar într-o formă și tocmai de aceea poate fi greu de recunoscut. Uneori o vedem în alegerea unui partener; alteori în relația cu munca, cu autoritatea, cu banii, cu succesul sau cu propriul corp. Putem repeta aceeași neîncredere față de ceilalți, aceeași teamă de a cere, aceeași nevoie de a demonstra, aceeași dificultate de a spune nu. De fiecare dată decorul pare nou, iar persoanele implicate pot fi foarte diferite. Ceea ce rămâne însă surprinzător de… la fel este felul în care ajungem să ne simțim și să reacționăm.
Cuprins
De ce repet aceleași tipare? Nu pentru că-mi face plăcere
Sigmund Freud observase încă din 1914 că în loc de a ne aminti ce am trăit, repetăm în prezent ceva din experiența sa trecută. Ceea ce nu poate fi rememorat sau formulat psihic reapare în acțiune, în alegeri, în relații. Mai târziu, în Dincolo de principiul plăcerii (1920), Freud va numi această tendință compulsie la repetiție.
Ideea compulsiei la repetiţie (de ce repet aceleaşi tipare?) ne tulbură tocmai pentru că pare să contrazică ceea ce ne-am aștepta de la funcționarea psihică. Dacă o experiență ne-a făcut să suferim, atunci de ce am recrea condițiile în care vom suferi din nou?
Să spunem, mai întâi, că repetarea nu este, de regulă, o alegere deliberată a suferinței. Nu ne spunem: „voi căuta încă o dată exact situația care mi-a făcut rău”. Mai curând, suntem atraşi suntem atraşi de ceva care ne este psihic familiar, fără să recunoaştem de la început situaţia în care intrăm.
Compulsia la repetiție nu înseamnă că omul dorește pur şi simplu să sufere. Mai degrabă, psihicul tinde să reconstruiască anumite configurații deja cunoscute, chiar și atunci când sunt dureroase. Uneori este vorba despre o încercare inconștientă de a obține, în sfârșit, un alt rezultat; alteori despre nevoia de a păstra o formă de control asupra unei situații cândva trăite pasiv; alteori despre dificultatea de a imagina și de a tolera ceva cu adevărat diferit.
Să ne imaginăm, de pildă, o femeie care constată că aproape toate relațiile ei importante au fost cu bărbați afectuoși la început, dar indisponibili sau mai greu disponibili emoțional mai târziu. Începutul relaţiei pare diferit. De fiecare dată există motive foarte bune pentru care acest bărbat pare altfel. Dar după o vreme femeia se găsește din nou în situaţia în care încearcă să obțină apropierea cuiva care se îndepărtează.
(Exemplele clinice din acest articol sunt compozite, construite din situații tipice întâlnite în practica psihoterapeutică și nu descriu persoane reale; precizarea este valabilă pentru toate exemplele care urmează).
La prima vedere, am putea spune pur și simplu că această femeie „alege greșit”. Dar în psihanaliză alta e întrebarea: ce anume face ca tocmai un asemenea raport să devină pentru ea familiar, recognoscibil și, într-un anumit sens, atrăgător?
Poate că pentru acea femeie apropierea afectivă a fost asociată de timpuriu cu așteptare, incertitudine și efortul de a câștiga atenția unei persoane importante. Ceea ce adultului îi provoacă acum suferință poate purta marca adâncă a unei forme foarte vechi de iubire.
Nu suferința este dorită. Ce se repetă e o anume configurație psihică în care iubirea și lipsa, speranța și frustrarea au fost cândva strâns legate.
În relațiile adulte, această familiaritate poate deveni foarte subtilă şi intricată. Nu alegem neapărat persoane care seamănă vizibil cu cineva din trecut și nici nu căutăm conștient același tip de relație. Uneori este suficient ca relația să reactiveze un anumit raport între dorință și așteptare, apropiere și retragere, siguranță și nesiguranță. Familiaritatea nu se află întotdeauna în persoana celuilalt, ci în felul în care ajungem să trăim relația.
Ce-i familiar nu-i neapărat și bun
Obişnuim să credem că vom căuta de la sine ceea ce ne face bine. Psihic vorbind, însă, lucrurile sunt mai complicate.
De ce repet aceleași tipare? Ceea ce ne este cunoscut poate exercita o forță puternică chiar şi atunci când este dureros. Pentru o situație familiară psihicul nostru posedă deja un fel de hartă: știe ce rol să ocupe, la ce să se aștepte, cum să reacționeze. În schimb, ceva realmente nou — o relație mai sigură, o apropiere fără dramatism, un succes care nu trebuie plătit cu vinovăție — poate provoca surprinzător de multă neliniște.
Poate că aţi întâlnit frecvent situaţii în care oamenii îşi spun: „Știu că această relație este bună pentru mine, dar nu simt nimic” sau „Totul merge prea bine și tocmai asta mă neliniștește”. Nu înseamnă că sunt incapabili să iubească ori că au nevoie de suferință pentru a simți ceva. Dar poate însemna că o relație în care apropierea nu trebuie câștigată prin luptă este încă insuficient reprezentată în lumea lor psihică. Necunoscutul poate fi mai anxiogen decât familiarul dureros.
Această idee explică și de ce schimbarea poate fi trăită uneori ca o pierdere, chiar şi atunci când persoana își dorește foarte mult să iasă dintr-un tipar. Când renunțăm la un mod vechi de a funcționa, nu pierdem doar ceea ce ne făcea rău; pierdem și ceva cunoscut, ceva care ne organiza așteptările și ne spunea cine suntem într-o anumită situație. De aceea, relațiile mai stabile, limitele mai sănătoase sau succesul pot fi resimțite la început ca stranii, lipsite de intensitate ori chiar amenințătoare.
În această privință, psihicul nu caută întotdeauna confortul, ci și continuitatea. Un mod de a trăi poate fi dureros și totuși să ofere o formă de coerență: „așa sunt eu”, „așa sunt oamenii”, „așa funcționează relațiile”. Schimbarea cere uneori nu doar un comportament diferit, ci și renunțarea la o poveste veche despre sine și despre ceilalți.
Repetăm și pentru a încerca să schimbăm deznodământul
De ce repet aceleași tipare? Repetiția nu este întotdeauna o simplă reproducere pasivă a trecutului. În ea poate exista și o încercare inconștientă de a obține, de această dată, măcar acum, un alt rezultat.
Un bărbat poate intra succesiv în relații cu persoane foarte critice și poate încerca, de fiecare dată, să demonstreze că este suficient de bun pentru a fi acceptat. În mod conștient, nu caută critica. Poate chiar să spună, cu toată sinceritatea, că nu suportă critica sau că o suportă greu. Dar o situație îi oferă, fără să-şi dea seama, ocazia de a repune în scenă o problemă veche.
Poate că în copilărie recunoașterea unei figuri parentale exigente a rămas mereu condiționată de performanță. Poate. Adultul nu caută neapărat o copie a părintelui. El poate căuta însă, din nou și din nou, soluția la o ecuaţie veche: „de data aceasta voi reuși să fiu suficient de bun încât să fiu iubit fără rezerve”.
Tocmai aici se află unul dintre paradoxurile compulsiei la repetiție. Încercarea de a repara trecutul poate conduce la recrearea lui.
Această logică poate apărea nu doar în cuplu, ci și în raportul cu autoritatea. Cineva care a crescut cu un părinte greu de mulțumit poate ajunge, nu doar o dată, în relații profesionale cu superiori exigenți și poate investi enorm în încercarea de a obține aprobarea lor. Fiecare nou șef pare într-o lumină diferită, dar miza afectivă rămâne aceeași: confirmarea valorii proprii prin recunoașterea unei persoane dificil de satisfăcut.
Uneori, exact această speranță face tiparul atât de rezistent. Persoana nu repetă doar ceva dureros, ci păstrează și promisiunea că de data aceasta lucrurile se vor termina altfel. Dacă ar renunța complet la scenariu, ar trebui să accepte, poate, nu doar că acel tip de relație îi face rău, ci și că o anumită reparație imaginată de multă vreme nu va veni în forma în care a fost așteptată.
De ce nu este suficient să înțelegem?
Una dintre experiențele cele mai frustrante este când ne spunem: „Dar eu știu deja toate acestea.” Știm că alegem același tip de partener. Știm de unde vine teama noastră. Știm că reacția este disproporționată. Putem chiar descrie foarte exact mecanismul. Dar îl repetăm.
Aceasta nu înseamnă că înțelegerea intelectuală este inutilă. Dar între a ști despre ceva și a-l putea trăi altfel există o diferență importantă. O persoană poate înțelege că nu orice critică înseamnă abandon și totuși să reacționeze la o observație minoră ca și când relația ar fi pe punctul de a se destrăma.
Un alt exemplu: cineva care se teme profund să nu fie părăsit poate ajunge să rupă el însuși relațiile atunci când începe să depindă afectiv de celălalt. Își poate spune că partenerul nu este potrivit, că sentimentul nu mai este suficient sau că are nevoie de libertate. Uneori toate acestea pot fi adevărate. Dar dacă aceeași succesiune apare repetat — apropiere, creșterea dependenței afective, neliniște, retragere bruscă — merită să ne întrebăm ce anume devine atât de greu de tolerat tocmai atunci când relația începe să conteze.
A înțelege rațional că apropierea nu este periculoasă nu modifică de la sine felul în care această apropiere este trăită afectiv. În psihanaliză, această diferență este importantă. Insight-ul poate elucida sensul unui comportament, dar schimbarea implică și o transformare a felului în care acel sens este trăit. O persoană îşi poate spune „știu că nu trebuie să fiu perfectă ca să fiu apreciată”, dar la prima greșeală să fie copleșită de rușine.
De aici și motivul pentru care unele explicații corecte despre noi înșine ajung să pară sterile. Le repetăm, le cunoaștem, poate că le-am auzit de multe ori, dar ele nu au devenit încă experiențe noi. Nu este suficient să știm că putem pune limite; trebuie să putem suporta și anxietatea, vinovăția sau teama care apar atunci când chiar le punem. Nu este suficient să știm că putem fi iubiți fără să demonstrăm permanent ceva; trebuie să putem primi această iubire fără să o suspectăm, să o devalorizăm şi fără să fugim de ea.
Ce se repetă nu e mereu evident
Uneori repetiția e la lumina zilei: relații asemănătoare, aceleași conflicte profesionale, același deznodământ. Alteori, ceea ce se repetă este mai subtil. Identice nu sunt persoanele, locurile sau împrejurările, ci poziția psihică în care ajungem. Putem avea parteneri foarte diferiți și să sfârșim de fiecare dată simţindu-ne neglijați. Putem schimba mai multe locuri de muncă și să ajungem invariabil în postura celui care muncește peste măsură fără să ceară nimic. Putem întâlni oameni cu personalități foarte diferite și să trăim din nou senzația că trebuie să avem grijă de ei pentru a nu fi abandonați. De aceea, recunoașterea repetiției presupune uneori să privim mai puțin decorul și mai mult rolul pe care îl ocupăm noi în scenă.
O femeie poate spune, de exemplu, că toți oamenii din jurul ei ajung să depindă de ea: parteneri, prieteni, colegi. Situațiile sunt suficient de diferite. Privite împreună însă, apare aceeași poziție: ea devine indispensabilă, preia responsabilități, anticipează nevoile celorlalți și ajunge apoi epuizată și resentimentară pentru că de ea nu se îngrijeşte nimeni. Întrebarea, atunci, nu mai este numai „de ce dau peste oameni atât de dependenți?”, ci și „ce face ca eu să ajung atât de des în această poziție?”.
Aici apare o diferență esențială între vinovăție și responsabilitate psihică. A observa că participăm inconștient la organizarea unei situații nu înseamnă că suntem cauza tuturor lucrurilor care ni se întâmplă și nici că ceilalți sunt absolviți de responsabilitate. Înseamnă doar că, acolo unde există o contribuție proprie repetitivă, există și o posibilitate de a o înțelege și modifica.
Această înţelegere, când apare, poate fi chiar eliberatoare. Dacă totul ar depinde exclusiv de ceilalți sau de ghinion, nu am avea aproape nici o putere de schimbare. În momentul în care putem recunoaște și partea noastră de participare, fără să ne blamăm, se deschide un spațiu în care lucrurile nu mai trebuie să se repete exact la fel.
Uneori repetiția ne protejează de ceva și mai dificil
De ce repet aceleași tipare? Tiparele care ne fac rău nu sunt „erori” ale psihicului. Ele pot avea o funcție defensivă. Uneori repetăm o situație cunoscută pentru a evita una necunoscută, anxiogenă. A rămâne într-o relație cu cineva în care trebuie să lupți permanent pentru apropiere poate evita întrebarea mai dificilă despre ce ai simți dacă acel cineva ar fi cu adevărat disponibil. A te suprasolicita permanent te poate ajuta să eviţi sentimentul că propria valoare nu poate fi întemeiată numai pe utilitate și performanță. A alege mereu persoane imposibile poate proteja împotriva riscului unei intimități reale.
Aceasta este și una dintre explicațiile pentru rezistența la schimbare. De ce repet aceleași tipare? Dacă un tipar persistă, nu este neapărat pentru că o persoană „nu vrea suficient de mult” să se schimbe. Renunțarea la tipar poate pune în mișcare anxietăți, conflicte și dorințe pe care tocmai acel tipar contribuia la menținerea lor sub control.
Uneori, ceea ce din exterior pare o soluție evidentă — „nu mai accepta”, „pleacă”, „nu mai munci atât”, „alege altfel” — nu este deloc simplu din interior. Comportamentul problematic poate funcționa ca o apărare împotriva unei neliniști și mai mari. Dacă această funcție nu este înțeleasă, persoana poate renunța temporar la comportament și apoi să îl reia sau să îl înlocuiască cu un alt comportament care preia aceeași funcție.
Tocmai de aceea, schimbarea profundă nu constă doar în suprimarea simptomului sau a comportamentului repetitiv. Ea presupune și înțelegerea întrebării: de ce anume mă protejează această repetare? Uneori răspunsul este frica de singurătate; alteori, frica de dependență, de succes, de conflict, de vinovăție sau de propriile dorințe.
Repetiția și experiențele traumatice
În cazul unor experiențe traumatice, repetiția poate apărea într-o formă aparte. Ceea ce a fost trăit cândva ca pasiv, copleșitor sau imposibil de controlat poate fi reluat ulterior într-o încercare inconștientă de a-i schimba poziția psihică. Persoana poate ajunge să recreeze situații în care de această dată nu mai este complet neputincioasă sau în care poate anticipa ceea ce înainte a venit pe neașteptate.
Dar aşa o încercare de a prelua controlul nu înseamnă că experiența este realmente depășită. Cel care a fost abandonat poate ajunge să abandoneze primul; cel care a fost vulnerabil poate încerca să controleze excesiv; cel care a trăit impredictibilitatea poate deveni hipervigilent și preocupat să prevadă totul. Forma s-a schimbat, dar trecutul continuă să organizeze prezentul.
Nu orice repetare este rezultatul unei traume și nu vom explica toate tiparele prin evenimente traumatice. Totuși, atunci când există o asemenea experiență, repetiția poate fi una dintre modalitățile prin care psihicul încearcă să transforme ceva trăit pasiv într-o situație mai controlabilă. Problema este că această soluție poate menține persoana legată tocmai de ceea ce încearcă să depășească.
Tipare nu doar în iubire. Succes, muncă și autosabotaj.
Repetiția este mai uşor remarcată în relații, dar poate deveni notabilă şi în viața profesională. Unele persoane se suprasolicită constant, ajung de fiecare dată la epuizare și constată că nu au spus niciodată suficient de devreme că li se cere prea mult. Altele se apropie de un succes important și tocmai atunci încep să amâne, să piardă termene sau să intre în conflicte care le subminează reușita.
Ar fi simplist şi ne-ar lăsa fără explicaţii reale să numim orice dificultate „autosabotaj”. Uneori există motive externe foarte concrete pentru eșec sau blocaj. Dar sunt și situații în care succesul însuși poate activa conflicte psihice: teama de a-l depăși pe un părinte, vinovăția de a obţine mai mult decât are altcineva apropiat, frica de a deveni diferit de grupul căruia îi aparții sau neliniștea produsă de expunere și responsabilitate.
În asemenea cazuri, nereușita poate avea paradoxal o funcție protectoare. Ea provoacă suferință, dar poate păstra o formă de loialitate, poate evita invidia celorlalți sau poate menține persoana într-o identitate cunoscută, previzibilă.
Încă o dată: nu este vorba despre o dorință conștientă de eșec, ci despre un conflict în care succesul nu este numai dorit, ci și temut.
Cum devine schimbarea posibilă
În psihoterapia psihanalitică obiectivul nu este pur și simplu identificarea rapidă a tiparului și formularea unei reguli de comportament de sens contrar. Este important să înţelegem ce semnificație are repetiția pentru cineva: ce experiențe condensează, ce dorințe exprimă, ce pericole încearcă să evite, ce speranță veche continuă să poarte. Acest proces cere timp tocmai pentru că tiparele nu sunt „idei greșite” care pot fi înlocuite printr-o explicație mai bună. Ele sunt organizări afective sedimentate în timp care au avut cândva motive temeinice.
Freud numea perlaborare procesul prin care o înțelegere este reluată, aprofundată și întâlnită în forme diferite până când începe să producă o schimbare psihică reală. Nu este suficient să descoperim o dată că „facem mereu același lucru”. Este nevoie să putem recunoaște repetiția atunci când apare, să înțelegem ce o pune în mișcare și să putem tolera treptat răspunsuri diferite. Schimbarea nu înseamnă, așadar, să ne interzicem vechiul scenariu printr-un act de voință. Înseamnă ca el să înceteze, încetul cu încetul, să fie singurul scenariu posibil.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante efecte ale înțelegerii psihice: nu faptul că trecutul dispare, ci faptul că nu mai trebuie să îl repetăm pentru a putea trăi prezentul.
Un prim semn al schimbării poate fi foarte modest. Recunoaștem tiparul puțin mai devreme decât înainte. La început îl vedem abia după ce situația s-a încheiat; ulterior îl observăm în timp ce se desfășoară; uneori ajungem să îl recunoaştem exact în momentul în care suntem pe cale să reacţionăm în vechiul mod.
Nu întotdeauna alegerea diferită se simte bine de la început. Cel care începe să pună limite poate trăi vinovăție; cel care nu mai aleargă după o persoană indisponibilă poate simți un gol; cel care renunță la suprasolicitare se poate teme că își pierde valoarea. Noul nu este neapărat liniștitor la început. Uneori, tocmai pentru că este nou, pare nefiresc.
Întrebări frecvente despre tiparele repetitive și compulsia la repetiție
De ce repet aceleași tipare în relații?
De ce repet aceleași tipare în relaţii? Pentru că relațiile actuale nu sunt trăite doar prin ceea ce se întâmplă aici și acum. Ele sunt filtrate și prin experiențele afective anterioare, prin așteptările formate în timp și prin felul în care am învățat să înțelegem apropierea, siguranța, respingerea sau dependența. Putem fi atrași de ceva familiar fără să ne dăm seama că familiaritatea respectivă reproduce o dificultate veche.
Uneori, repetiția conține și o speranță: că de această dată vom obține răspunsul care a lipsit cândva. Alegem astfel, fără intenție conștientă, o situație care seamănă cu cea veche suficient de mult pentru ca vechiul conflict să poată fi reluat.
Compulsia la repetiție înseamnă că vrem să suferim?
Nu. Faptul că cineva repetă situații dureroase nu înseamnă că își dorește suferința. În cele mai multe cazuri, se repetă o configurație familiară, o încercare de reparare, o apărare sau o modalitate de a păstra un anumit sentiment de control.
Suferința este mai curând consecința repetiției decât scopul ei. Tocmai de aceea persoana poate fi sincer nedumerită și frustrată când constată că a ajuns din nou într-o situație pe care își promisese să o evite.
De ce repet aceleași tipare chiar dacă îmi fac rău?
Pentru că a înțelege un mecanism și a-l putea trăi diferit sunt două lucruri distincte. Putem avea o explicație foarte bună pentru ceea ce facem și totuși reacția afectivă să apară înainte ca această înțelegere să ne poată ajuta.
Schimbarea presupune de obicei ca sensul înțeles intelectual să fie elaborat și integrat afectiv. Treptat, persoana începe nu doar să știe că există o alternativă, ci și să o poată tolera în situația concretă.
De ce aleg mereu același tip de partener?
Uneori pentru că anumite trăsături sau forme de relaționare ne sunt psihic familiare. Alteori, persoanele alese sunt în realitate foarte diferite, dar ajungem în aceeași poziție afectivă: cea care așteaptă, cea care salvează, cea care demonstrează, cea care se teme să fie părăsită sau cea care se retrage înainte ca celălalt să poată pleca.
De aceea, întrebarea nu este doar „ce au în comun partenerii mei?”, ci și „ce devin eu, repetat, în relație cu ei?”. Uneori tocmai această a doua întrebare face tiparul mult mai ușor de văzut.
Se poate schimba un tipar vechi de zeci de ani?
Da. Vechimea unui tipar nu înseamnă că el este definitiv. Totuși, cu cât un mod de funcționare este mai vechi și mai legat de identitate, relații și apărare, cu atât schimbarea poate necesita mai mult decât o simplă decizie.
Un tipar vechi a avut adesea cândva o funcție. Poate că a ajutat persoana să păstreze o relație, să evite un pericol, să se simtă valoroasă sau să facă față unei nesiguranțe. Schimbarea devine mai posibilă atunci când această funcție este înțeleasă și pot apărea alte moduri de a răspunde aceleiași nevoi.
Cum știu dacă este vorba despre un tipar și nu doar despre ghinion?
O situație izolată nu spune prea multe. Devine relevant faptul că aceeași structură apare în contexte diferite și cu persoane diferite. Dacă de fiecare dată ajungi în aceeași poziție afectivă, dacă aceleași conflicte apar în mod repetat sau dacă rezultatul este surprinzător de asemănător în ciuda schimbării împrejurărilor („toate mi se întâmplă numai mie”), poate fi util să te întrebi ce anume se repetă.
Important este să nu transformăm această întrebare într-o acuzație. Uneori există într-adevăr ghinion, coincidență sau comportamentul problematic al altora. A vorbi despre tipare nu înseamnă a explica totul prin psihicul propriu, ci a observa dacă există și o continuitate internă care merită înțeleasă.
Psihoterapia poate opri definitiv repetarea?
Psihoterapia nu poate garanta că vechile reacții nu vor mai apărea niciodată. Un tipar important poate rămâne recognoscibil chiar și după multă schimbare. Diferența este că el poate deveni mai puțin automat, mai puțin rigid și mai ușor de observat. În loc să fim conduși de el fără să știm, putem ajunge să îl recunoaștem, să îi înțelegem sensul și să avem mai multe opțiuni de răspuns. Libertatea psihică nu înseamnă absența completă a trecutului, ci faptul că trecutul nu mai dictează singur ceea ce putem face în prezent.
Imagine pentru articolul „De ce repet aceleaşi tipare chiar dacă îmi fac rău?”: Photo by Juliana Malta on Unsplash
