„Să ierţi în terapie” nu e un concept clinic. Cu toate acestea, apare nu rareori în discursul pacienţilor. Şi chiar şi în al psihoterapeuţilor.
Sunt psihoterapeuţi, nu chiar puţini, care pun accentul pe iertarea în psihoterapie. (O simplă căutare pe Google ne poate edifica). Sau chiar fac din iertare o idee centrală în psihoterapie. „Să ierţi în terapie ca să poţi merge mai departe”. Uneori, capacitatea de a ierta e împodobită ca virtute morală sau chiar religioasă.
Dar să ierţi în psihoterapie nu e un concept clinic şi are prea puţin de-a face cu psihoterapia şi cu resorturile şi realitatea psihică.
Foarte adevărat, în terapie apare nu o dată întrebarea, conotând o imposibilitate grea: Cum pot schimba ce a fost? Căci ce a fost nu mai poate fi schimbat. Ce a fost, a fost şi nu mai pot schimba.
Cum aleg psihoterapeutul sau psihanalistul potrivit
Sa ierti in terapie… e bine?
Gândul că trebuie să ierţi apare adesea dintr-un sentiment de neputinţă: „Am aflat acum ce a fost… am vorbit despre trecutul… dureros… Şi ce fac cu asta?” Gândul că trebuie să ierţi în terapie vine şi din dorinţa de a progresa, de a păşi pe o cale nouă. „Cum să merg mai departe? Nu ştiu… ar trebui să iert?” Aşadar, ce-i de făcut? Concret.
Sau gândul că trebuie să ierţi poate proveni dintr-un sentiment de vinovăţie, legat de faptul că „îi vorbeşti atâta de rău” pe cei despre care simţi că trebuie să vorbeşti în psihoterapie. Sau poate pentru că trăirile de furie adunate şi scoase la lumină în terapie sunt greu de tolerat, greu de aflat ce să faci cu ele – şi ai vrea o soluţie de a le evacua rapid.
Cel mai adesea neputinţa resimţită e legată de relaţia cu părinţii. A-i ierta pe mama sau pe tata pentru abandon emoţional sau fizic, pentru continuă (sau fluctuantă) neînţelegere şi distanţă emoţională, pentru instabilitate afectivă, pentru bătăi, pentru abuzuri de un fel sau altul. Pentru traumă. Neputinţa poate fi legată şi de trecutul alături de un partener, poate din motive asemănătoare.
Nu, istoria personală şi episoadele dureroase din trecut nu pot fi schimbate. Ce poate fi schimbat însă este felul în care simt despre toate acestea. Se poate schimba cum mă raportez acum la mama, la tata şi la ce s-a întâmplat. În feluri noi, nemaicunoscute până acum.
Iar asta cere timp şi de o trecere printr-un proces, afectiv, care uneori poate fi dificil, sinuos, cu reveniri şi stagnări. Ce s-a întâmplat nu poate fi schimbat peste noapte. Dar sunt şi paşi înainte care se fac şi apare şi o nouă speranţă şi energie în felul în care înţelegi şi simţi ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă în viaţa ta, uneori cu consecinţe concrete în viaţa personală. Şi dorinţa de a schimba.
Psihanalistul şi psihanaliza, cum ajută
Sa ierti in terapie: poate… poate nu…
Să ierţi în terapie nu este deloc exclus. Dacă apare, atunci foarte bine! Ne amintim de memorabilele cuvinte din finalul romanului autobiografic Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal, care este o declaraţie de dragoste târzie, dar eliberatoare a unei paciente pentru mama sa:
„Te iubesc. Da, aşa-i, te iubesc. Am venit aici pentru a ţi-o spune o dată pentru totdeauna. Nu mi-e ruşine să-ţi vorbesc. Îmi face bine să-ţi declar şi să-ţi repet: eu te iubesc, eu te iubesc.
Eram mulţumită că am scos asta din mine: trei cuvinţele strânse laolaltă şi refulate de mii de ori în viaţa mea. […]
Ce bine era s-o iubesc, în fine, la lumina zilei, primăvara, deschis, după teribila bătălie pe care o dădusem una cu alta! Două oarbe înarmate până-n dinţi, cu toate ghearele scoase, în arena clasei noastre sociale. Câte lovituri zdravene îmi dăduse, cât venin secretasem! Câtă sălbăticie, ce masacru!
Dacă n-aş fi devenit nebună, n-aş fi ieşit niciodată din povestea asta.” (Marie Cardinal, Cuvinte care eliberează. Romanul unei psihanalize, Editura Trei, 2006).
Dar un atare rezultat, iertarea în psihoterapie, nu poate fi impus ca scop al unei terapii. Aşa cum observa psihoterapeuta Erin Stevens într-o notiţă:
„Habar n-am de ce unii terapeuți și terapii pun accentul pe iertare ca rezultat dorit. Oamenii oprimați, abuzați și răniți nu au responsabilitatea de a ierta și nici nu este întotdeauna un rezultat de dorit.”
Să ierţi în terapie e o urmare bună a psihoterapiei sau a psihanalizei (desigur, dacă e autentică). Dar în nici un caz nu poate deveni un deziderat al terapiei – iar dacă devine, aceasta e mai degrabă ceva negativ.
De ce? Ne putem imagina diferite motive.
Să ierţi în terapie e ceva foarte greu sau imposibil de acceptat dacă sentimentul este că nu se poate ierta ce-a fost. O insistenţă în această direcţie nu ar duce decât, poate, la întărirea unui Supraeu oricum nemilos. La cultivarea unui sentiment de vinovăţie. La menţinerea unui masochism oricum dificil de abordat. Ş.a.m.d. – ne putem imagina atâtea consecinţe negative câte istorii personale, nepotrivite cu un deziderat atât de general… şi de crud, adesea.
Să ierţi în terapie e ceva foarte greu sau imposibil de acceptat nu doar dacă, dar şi când există sentimentul că nu se poate ierta ce-a fost. Sunt astfel ignorate sau „corectate” trăirile şi istoricul persoanei şi se escamotează travaliul şi elaborarea sau rezolvarea terapeutică. Să ierţi în terapie, ca ideal terapeutic, e cel puţin naiv, când nu şi nociv şi nu ţine seama de momentul în care se află o persoană.
Citiţi şi „24 de semne că psihoterapia nu merge bine ori nu merge deloc”
Foto: Pexels
