Psihoterapeut sau inteligenţă artificială AI sau Elefantul din cabinetul de psihoterapie

Iată o întrebare din vremea noastră, când inteligenţa artificială, AI sau IA, îşi ia un avânt urieşesc şi pare să ştie tot, să poată tot – inclusiv să practice psihoterapie cu succes garantat.

Un articol al psihanalistului Jonathan Shedler de la Cafe Gradiva, „De ce inteligenţa artificială nu poate face psihoterapie”, abordează chestiunea ca pe o imposibilitate pentru entuziaştii AI în a-şi obţine datele necesare modelării răspunsurilor inteligenţei artificiale într-un presupus model psihoterapeutic: cadrul psihoterapeutic (sau psihanalitic) este, din principiu, imposibil de penetrat, de dezvăluit unui terţ, care în acest fel l-ar falsifica. (Sau, dacă e dezvăluit, nu mai vorbim despre psihoterapie, ci despre un psihoterapeut slab pregătit).

Totul se îndreaptă, în această expunere tehnică, spre un argument central, de substanţă, pe care însă psihanalistul nu îl numeşte, cât îl subînţelege. Foarte probabil pentru că psihanalistului i se pare prea evident. Este elefantul din cameră sau din cabinetul de psihoterapie.

>> 24 de semne că psihoterapia nu merge bine ori nu merge deloc

Psihanalist / psihoterapeut sau inteligenta artificiala AI?

Raţiunea elementară pentru care inteligenţa artificială (AI sau IA) nu poate face psihoterapie sau psihanaliză este pentru că nu are afect, emoţii, sentimente. Nu există o participare reală în terapie, ci doar una copiată, simulată. Atât de simplu este – într-o realitate de o complexitate incomparabilă cum e psihoterapia.

Dimensiunea esenţială în psihoterapie îi lipseşte, chiar din definiţie, inteligenţei artificiale. Travaliul terapeutic, cu multiplele-i faţete (de exemplu insight-urile), relaţia terapeutică, transformările şi schimbările din psihoterapie şi post-terapie sunt esenţialmente afective, emoţionale, existenţiale şi integrate ca atare; oricum, nu doar intelectuale. Tot ce poţi obţine de la AI sau LLM e o sumă – oricât de stufoasă – de răspunsuri pur şi sterp şi inuman de intelectuale. Oricât de ramificate şi de prompte, părând chiar la obiect, răspunsurile sunt stereotipe. Participare şi prezenţă afectivă, sentimentul că eşti auzit, ascultat, văzut, înţeles – toate sunt zero în AI. În cele din urmă realizezi că vorbeşti cu o maşină, cu o inteligenţă… artificială. „Te prinzi” de asta destul de repede, înclin să cred.

Prin urmare, psihoterapeut sau inteligenţă artificială AI? Aş risca speculaţia că, de fapt, recursul la inteligenţa artificială – nu doar ca formă de psihoterapie (supremă, zice-se adesea), ci în general pentru probleme personale – este seducătoare doar în măsura în care creează iluzia comunicării cu o inteligenţă umană. (În plus, omniscientă, care deţine toate răspunsurile: o fantezie). Altfel zicând, apelând la inteligenţa artificială pentru probleme de suflet o personificăm. Pe tăcute. Avem nevoie de asta. Dar e o iluzie.

Psihoterapia nu e un joc de-a „cine stie, castiga”

Ideea că psihoterapia înseamnă a ajunge la „răspunsuri” sau la „răspunsurile corecte” e, altminteri, reducţionistă şi nu o dată o defensă. În terapie nu e vorba doar de a obţine răspunsuri; oricât de importantă sau de stringentă ar părea la un moment sau altul, aceasta e doar o parte sau o introducere. Psihoterapia, psihanaliza nu sunt un joc de-a „cine ştie, câştigă” pentru care ai la îndemână, ca ultimă resursă, jolly joker-ul „sună un prieten”, după scenariul de televiziune al unor jocuri şi concursuri „de cultură generală”.

>> Citiţi despre psihanaliză şi psihoterapie psihanalitică

Esenţial este când ajungi la răspunsuri. Important este şi dacă nu ajungi la aceste răspunsuri. Şi dacă aceste „răspunsuri” sunt ce credeai la început că sunt. Şi dacă este vorba despre „răspunsuri” concrete la chestiuni concrete sau despre cauze şi motive intricate în istoria de viaţă. Şi despre supradeterminarea „răspunsurilor” sau a cauzelor (de neghicit de o inteligenţă artificială), foarte particulară, dacă nu unică pentru fiecare persoană (de necunoscut de inteligenţa artificială).

Psihoterapia, psihanaliza si incertitudinea

Psihoterapia este sau ar trebui să fie un proces de o extraordinară subtilitate care presupune, printre altele, şi să poţi tolera un grad de incertitudine şi perioade de frustrare. Resimţite dificil, incertitudinea şi frustrarea deschid prilejuri de înţelegere şi de progres în terapie.

Argumentele în contra fanteziei că inteligenţa artificială ar putea face psihoterapie sunt nu puţine şi se află în legătură unele cu altele. Depinde din ce parte priveşti elefantul din cabinetul de psihoterapie.

Acum câteva decenii Norbert Wiener, părintele ciberneticii, a fost întrebat dacă maşinile vor putea depăşi în gândire oamenii. Nu, a răspuns savantul, pentru că maşinile nu „gândesc” cu idei confuze. Răspunsul lui trimite, înţelept, spre o anumită idee despre ce înseamnă creativitate, depăşire şi progres.

Iar Garry Kasparov, care la apogeul carierei a jucat şah şi cu supercomputerul IBM Deep Blue (şi a pierdut), opina recent că nu, inteligenţa artificială nu e mai inteligentă decât omul: doar greşeşte mai puţin.

Dezvoltând (într-o controversă cu istoricul în vogă Yuval Noah Harari), marele Garry Kasparov – nu doar un fenomenal şahist, dar şi o mare conştiinţă şi o inteligenţă lucidă – spune: „Inteligenţa artificială este un instrument, ca un telescop care ne extinde gândirea. Așa cum a scris creatorul programului de calculator Eliza, Joseph Weizenbaum, indiferent cât de inexplicabilă pare o decizie a AI, întotdeauna se revine la «pentru că așa mi-ai spus». Ele nu au motivații pe care noi nu le oferim. Ele pot decide, dar oamenii aleg.”

>> Cum aleg psihoterapeutul sau psihanalistul potrivit

* Large Language Model / Model Mare de Limbaj

Imagini pentru articolul „Psihoterapeut sau inteligenţă artificială AI sau Elefantul din cabinetul de psihoterapie” (generate de inteligenţa artificială:): freepik, freepik