Atacurile de panică: ce se întâmplă, de ce apar și ce poate ajuta

Ce se întâmplă? Şi, brusc, de negânditul: „Fac infarct.” Sau: „O să leșin.” „O să mor.” „Îmi pierd mințile.” „Nu mă pot controla.”

Un atac de panică poate fi o experiență extrem de intensă, nu doar o „stare de anxietate”. Ce se întâmplă în corp e cât se poate de real. Impresia de pericol poate fi – chiar este copleșitoare.

Uneori contextul unui atac de panică nu e greu de priceput. Dar există şi atacuri de panică care apar din senin, într-o perioadă în care o persoană nu se consideră deosebit de anxioasă și nu se poate gândi la nimic care să explice ce i se întâmplă, cel puţin nu la prima vedere.

Înțelegerea unui atac de panică presupune, aşadar, mai multe niveluri. E util să știm ce se întâmplă fiziologic, ca să nu confundăm simptomele cu o urgență medicală, și e bine să înțelegem cum frica de următorul atac poate să ne restrângă viața.

Pentru foarte mulţi se naşte, urgentă, și o altă întrebare: De ce au apărut aceste atacuri tocmai acum și ce loc ar putea avea ele în propria mea experiență psihică?

Ce este un atac de panică?

Un atac de panică vine cu apariţia bruscă a unei frici sau a unui disconfort foarte intens, însoțite de puternice manifestări corporale și psihice. De obicei, intensitatea atacului crește repede. Atacul de panică poate dura câteva minute, uneori mai mult, iar după episod persoana rămâne epuizată, tulburată sau foarte atentă la orice nouă senzație corporală.

Ca să înţelegem bine: să ai un atac de panică nu înseamnă neapărat că ai o tulburare de panică. O persoană poate avea un atac izolat sau câteva atacuri într-un anumit context fără ca acestea să devină o tulburare persistentă. În tulburarea de panică apar atacuri recurente și neașteptate, iar între acestea se poate instala, pentru o vreme, preocuparea că atacul se va repeta; foarte adesea persoana îşi adaptează comportamentul pentru a-l preveni. E o diferenţă importantă. Se întâmplă că nu atacul în sine ajunge să ocupe cea mai mare parte a vieții persoanei, ci ce se întâmplă între atacuri.

Care sunt simptomele unui atac de panică?

Manifestările atacului de panică variază de la o persoană la alta. Nici un atac nu prezintă toate simptomele posibile. Putem întâlni:

• palpitații sau senzația că inima bate foarte tare ori foarte repede;
• dificultatea de a respira, respirație rapidă sau senzație de sufocare;
• presiune, durere sau disconfort în piept;
• transpirație;
• tremur;
• amețeală, slăbiciune sau senzația de leşin;
• greață sau disconfort abdominal;
• senzații de amorțeală ori furnicături;
• valuri de căldură sau frisoane;
• impresia că lumea devine stranie sau ireală;
• impresia de detașare față de propriul corp;
• sentimentul pierderii controlului;
• frica de a înnebuni, de a muri sau de producerea iminentă a unei catastrofe.

Descrierile clinice actuale au în vedere tocmai această asociere dintre manifestările somatice și sentimentul foarte intens că se petrece ceva periculos, chiar atunci când (ori mai ales că) nu există un pericol exterior evident.

Atacurile de panică pot apărea chiar şi în timpul somnului.

Lista simptomelor ne spune cum arată atacul de panică. Dar nu ne spune, încă, de ce îl trăiește o anumită persoană.

„Am crezut că fac infarct.” De ce atacul de panică pare atât de periculos?

Senzațiile corporale nu sunt închipuiri. Chiar se poate ca inima să bată mai repede, respirația chiar se poate modifica. Pot apărea amețeala, transpirația, tremurul, tensiunea musculară sau senzațiile neobișnuite în membre. Organismul se află într-o stare de alarmă. În același timp, atenția persoanei se poate concentra foarte intens asupra corpului. O bătaie mai puternică a inimii o face extrem de temătoare: „E ceva în neregulă cu inima mea.” O schimbare a respirației îi transmite: „Nu mai pot respira.” O amețeală vine împreună cu gândul: „O să leșin.” Se poate forma o buclă foarte rapidă între senzație, frică și o nouă intensificare a senzației.

Dar toate acestea nu explică mecanismul prin care panica se amplifică. Nu răspund în mod necesar la întrebarea: De ce a apărut acest circuit la această persoană, în acest moment al vieții ei? A descrie fiziologia unui atac de panică nu e același lucru cu a înțelege experiența psihică în care apare atacul de panică.

Atac de panică sau o problemă medicală?

Ar fi foarte bine ca această diferență să nu fie stabilită printr-un test citit pe internet.

Simptomele atacului de panică pot semăna cu manifestările unor probleme medicale. Durerea sau presiunea toracică, dificultatea de a respira, palpitațiile, transpirația, greața și amețeala pot apărea și în urgențe cardiace. American Heart Association recomandă să se solicite imediat ajutor medical atunci când există simptome care ar putea indica un infarct, tocmai pentru că prezentarea acestuia poate varia (American Heart Association, „Warning Signs of a Heart Attack”).

De aceea, un episod nou, sever sau neobișnuit poate să nu indice un atac de panică. (Deşi adesea se întâmplă mai degrabă invers: un atac de panică conduce la ideea unui infarct. Este esenţial, totuşi, să distingem între o urgenţă somatică reală şi un atac de panică). Mai ales dacă apar o durere sau o presiune toracică importantă, dificultăți respiratorii neobișnuite, pierderea stării de conștiență, simptome neurologice ori o stare care pare a fi o urgență medicală, este necesară evaluarea medicală; într-o urgenţă apelăm la 112.

Alta e situația unei persoane care deja a fost evaluată medical, își cunoaște episoadele recurente și a discutat cu medicul și cu psihoterapeutul despre ele. Dar nici psihoterapia, nici un articol despre atacuri de panică nu trebuie să transforme prudența medicală într-o formă de reasigurare de tipul: „este doar anxietate”.

Ce se întâmplă în corp în timpul unui atac de panică?

În panică se activează rapid sisteme ale organismului implicate într-un răspuns la pericol. Crește vigilența, ritmul cardiac se poate accelera, respirația se poate modifica, mușchii se pregătesc de acțiune. Într-o situație de pericol exterior real, asemenea reacții au o funcție evidentă. În atacul de panică intensitatea alarmei poate apărea fără ca persoana să identifice un pericol exterior care să o justifice.

De aici provine frecventa metaforă a „alarmei false”: sistemul de alarmă funcționează cu o intensitate disproporționată față de ceea ce poate fi observat în mediul imediat. National Institute of Mental Health (NIMH) din Statele Unite folosește această analogie pentru a descrie una dintre ipotezele asupra mecanismelor panicii.

Metafora este utilă, dar limitată. Dacă alarma nu corespunde unui incendiu pe care îl putem vedea în cameră, nu rezultă că ea, alarma este lipsită de orice determinare psihică. Ne punem, aşadar, nu doar întrebarea: „De ce organismul meu reacționează astfel?”, ci și: „Ce anume devenise greu de dus, de trăit, de reprezentat sau de recunoscut psihic atunci când au început atacurile?” Cele două întrebări nu se exclud.

De ce apar atacurile de panică?

Nu există o cauză unică pentru toate persoanele cu atacuri de panică. Există vulnerabilități biologice și diferențe individuale în felul în care organismul răspunde la anxietate. Pot fi factori de stres, perioade de suprasolicitare, schimbări majore în viață și o sensibilitate crescută la anumite senzații corporale. Unele probleme medicale pot produce manifestări asemănătoare și trebuie deosebite prin evaluare medicală. NIMH subliniază tocmai caracterul multifactorial al tulburării de panică și necesitatea excluderii unor cauze fizice atunci când este cazul.

Dar lista factorilor posibili nu ne ajută prea mult să înţelegem de ce cineva are un atac de panică. Două persoane pot avea palpitații, amețeli și o senzație de sufocare și pot ajunge la atacuri de panică în situaţii psihice foarte diferite. Pentru una, atacurile pot începe într-o perioadă de separare. Pentru alta, după o promovare profesională care, privită cu detaşare, e o mare reuşită. Pentru altcineva, atacurile de panică încep atunci când trebuie să ia o decizie pe care a amânat-o multă vreme. Pentru o altă persoană – după luni de funcționare aparent impecabilă în care nu și-a permis să recunoască aproape nimic din ceea ce simțea.

Aceste exemple nu alcătuiesc o listă de „Cauze psihanalitice ale panicii”. Ele arată doar de ce o formulare clinică nu poate fi înlocuită cu o ecuație sau cu o formulă în genul atac de panică = traumă sau atac de panică = stres sau atac de panică = furie reprimată. În psihoterapia psihanalitică problema este tocmai de a vedea ce configurație particulară există pentru această sau această persoană.

„Dar atacul a venit din senin”

Da. Iar asta este una dintre experiențele cele mai tulburătoare. „Eram în metrou. Nu mă gândeam la nimic.” „Mă uitam la televizor.” „Eram într-o ședință la serviciu.” „Dormeam.” Uneori chiar nu există un declanșator pe care să-l putem identifica în mod conştient.

Dar există o diferenţă între „nu știu de ce a apărut” și „nu există nici un motiv”. Viața psihică nu se reduce la ceea ce putem pune imediat în cuvinte. De exemplu, o persoană poate fi perfect conştientă că urmează să se mute în alt oraș, dar încă să nu-şi dea seama (sau nu pe deplin) ce înseamnă – pentru ea – separarea adusă de mutare. Poate ști că urmează să se căsătorească fără să poată recunoaște o teamă legată de apropiere sau de pierderea unor libertăți. Promovarea profesională este „exact ce-mi doream” – și totuși poate să nu fie conştientă de toate sentimentele care apar odată cu promovarea.

Aici perspectiva psihanalitică invită la modestie (care modestie e bine să caracterizeze orice demers psihoterapeutic): nu presupunem că știm dinainte ce înseamnă atacul de panică. Încercăm să înțelegem circumstanțele în care a apărut şi suntem interesaţi să explorăm asociațiile persoanei, evenimentele recente și mai vechi, relațiile ei, felul în care trăiește dependența și autonomia, pierderea și apropierea, furia, vinovăția, dorința sau vulnerabilitatea. Unele se vor dovedi relevante. Altele, mai puţin.

Atacurile de panică noaptea

Atacuri de panică poate apărea și în timpul somnului. Cineva se poate trezi brusc cu bătăi puternice ale inimii, respiraţie dificilă, tremur sau o puternică, dacă nu chiar o copleşitoare impresie de pericol. Faptul că panica poate apărea inclusiv în somn este bine documentat clinic. Atacul nocturn poate fi foarte tulburător pentru că lipsește chiar și iluzia unei explicații exterioare: „Nu eram undeva anume.” „Nu făceam nimic.” „Dormeam. Cum se face că sunt anxios (anxioasă)?” Dar faptul că persoana dormea nu înseamnă că viața psihică era suspendată.

(În același timp, trezirile cu dificultăți de respirație, palpitații sau senzații de sufocare pot avea și alte cauze medicale sau legate de somn. Dacă asemenea episoade sunt noi sau neclare, nu este indicat să fie etichetate automat drept atacuri de panică fără evaluarea corespunzătoare).

După primul atac: frica de următorul atac

Adesea primul atac de panică se termină în câteva minute. Dar cu el poate începe o problemă care rămâne mult mai multă vreme: „Dacă mi se întâmplă din nou?”

Începi să îţi observi mai atent corpul. O ușoară accelerare a pulsului te duce cu gândul la ceva mai grav. „Oare începe iar?” În autobuz sau la metrou reperezi imediat unde-i ușa. La cinema alegi locul de lângă culoar. La supermarket remarci cât de lungă e coada. Eviţi lifturile, tunelurile, avioanele sau transportul în comun. Preferi să nu rămâi singur(ă). Pleci de acasă numai dacă știi că există un spital în apropiere sau dacă te însoțește cineva. Uneori, viața se organizează încet în jurul posibilității unui atac care nici măcar nu se produce.

NIMH consideră această preocupare persistentă față de următorul atac și modificarea comportamentului cu scopul de a-l evita drept elemente centrale ale tulburării de panică. În anumite situații se poate asocia și agorafobia, în care înspăimântătoare devin locurile din care persoana crede că i-ar fi greu să plece sau să primească ajutor dacă ar apărea panica. Această frică de frică poate deveni uneori mai constrângătoare decât atacul inițial.

Ce puteți face în timpul unui atac de panică?

Dacă este vorba despre un tip de episod pe care îl cunoașteți deja, care a fost evaluat medical atunci când era necesar și pe care îl recunoașteți ca atac de panică, poate fi de ajutor să nu încercați să transformați fiecare senzație într-o urgență care trebuie eliminată instantaneu. Dacă situația permite și sunteți într-un loc sigur, puteți încerca să rămâneți acolo câteva momente, să vă orientați spre ce este concret în jur și să lăsați respirația să devină mai lentă, fără inspirații forțate. Recomandările medicale uzuale includ încetinirea respirației și, dacă este sigur, evitarea fugii imediate din situație.

Poate fi util și să vă amintiți ceva ce, în mijlocul atacului, pare foarte greu de crezut: intensitatea unei senzații nu este o măsură a pericolului ei.

Cu toate acestea nu avem formule magice. Nu există o tehnică prin care orice atac de panică poate fi oprit la comandă în câteva secunde. Iar încercarea disperată de a controla fiecare bătaie a inimii, fiecare respirație și fiecare gând poate deveni ea însăși o parte a ciclului panicii. Nu ar trebui ca persoana să devină un supraveghetor permanent al propriului organism.

Când atacurile de panică încep să vă restrângă viața

La început evitarea poate aduce o mare ușurare. „Nu mai iau metroul. Voi fi mai liniștit(ă).” „Nu mai zbor cu avionul.” „Nu mai merg singur(ă).” „Să stau aproape de ieșire.” Problema este că fiecare evitare poate confirma implicit: „Am fost în siguranță pentru că am evitat.” Lumea devine astfel treptat mai mică.

Mai există și alte forme, mai discrete, de autoprotejare: verificarea repetată a pulsului, căutarea frecventă a simptomelor pe internet, purtarea permanentă a unor medicamente „pentru orice eventualitate”, apelarea imediată a unei anumite persoane la cea mai mică senzație, alegerea rutelor în funcție de cât de apropiate sunt de o cameră de gardă. Nu toate aceste conduite sunt problematice prin ele însele. Ci rolul pe care ajung să-l ocupe în viața persoanei. Dacă traiul cotidian începe să fie organizat din ce în ce mai mult în jurul evitării panicii, avem deja mai mult decât câteva minute de anxietate intensă. Avem un simptom care începe să reorganizeze libertatea persoanei.

Atac de panică și tulburare de panică: cum diferă?

Un atac de panică este un episod.

Tulburarea de panică descrie o configurație mai persistentă în care apar atacuri recurente, adesea neașteptate, iar posibilitatea repetării lor continuă să aibă consecințe între episoade: preocupare, teamă, monitorizare, evitări sau alte schimbări importante de comportament. NIMH folosește drept reper clinic persistența timp de cel puțin o lună a preocupării pentru noi atacuri, a temerii privind semnificația lor ori a schimbărilor comportamentale destinate evitării lor (National Institute of Mental Health, „Panic Disorder: What You Need to Know”, 2025).

Diagnosticul însă nu se stabilește prin bifarea unei liste de pe internet. Pentru fiecare persoană contează istoricul episoadelor, contextul lor, evaluarea medicală atunci când este necesară și felul în care acestea afectează viața.

Ce tratament alegem pentru atacurile de panică?

Există mai multe modalități de intervenție. Psihoterapia este una dintre ele; în anumite situații poate fi indicată și o evaluare psihiatrică și poate fi discutat un tratament medicamentos.

Ne putem întreba ce formă de psihoterapie sau orientare psihoterapeutică e mai eficientă. De exemplu, să aleg psihoterapie cognitiv-comportamentală (CBT sau TCC) sau psihoterapie psihanalitică sau psihodinamică pentru a trata atacurile de panică? Nu cred că este foarte util ca o persoană care suferă să fie introdusă într-o competiție de slogane între școli terapeutice. Mai relevant este să aprofundăm ce se întâmplă efectiv în psihoterapia acelei persoane și dacă atacurile sunt tratate ca un simplu mecanism de oprit sau de suprimat sau mai degrabă ca parte a unei experiențe psihice care merită înțeleasă.

Pentru psihoterapia psihanalitică, diminuarea atacurilor este importantă. Un simptom care terorizează și restrânge viața nu devine mai valoros pentru că este „psihologic”. Dar dispariția simptomului și înțelegerea lui nu sunt întotdeauna unul și același lucru. O persoană poate dori firesc, la prima şedinţă: „Vreau să nu mai am atacuri de panică.” E o cerere legitimă. Nu presupunem însă că ea acoperă tot ceea ce va deveni important în psihoterapie. Așa cum motivul manifest pentru care cineva intră în terapie poate fi aprofundat pe parcurs, și atacurile de panică pot conduce către întrebări care nu puteau fi formulate de la început.

Cum poate fi înțeles psihanalitic un atac de panică?

În Inhibiție, simptom și angoasă (1926), Sigmund Freud reformulează radical teoria despre anxietate. O idee importantă este cea a angoasei ca semnal: o reacție care avertizează eul asupra unei situații de pericol psihic și pune în mișcare apărarea. Fără să echivalăm termenii lui Freud cu diagnosticele contemporane, există aici o distincție clinică foarte fertilă. Uneori anxietatea poate funcționa ca un semnal pe care persoana îl poate reprezenta: „Mi-e teamă că…”. „Mă neliniștește faptul că…”. „Nu știu cum voi putea…”.

Despre psihanaliză, psihoterapia psihanalitică și diferențele dintre ele am scris mai pe larg în pagina Psihanalistul și psihanaliza.

În panică, însă, experiența poate fi mai mult despre a fi copleșit de anxietate înainte ca aceasta să poată fi legată suficient de reprezentări și cuvinte. Nu există mai întâi o propoziție clară — „mă tem de X” — urmată de frică. Există corpul, catastrofa și abia apoi întrebarea: „De ce?” Acest lucru nu înseamnă că atacul este un mesaj cifrat pe care psihanalistul trebuie să-l decodeze: palpitația înseamnă X, sufocarea înseamnă Y, amețeala înseamnă Z. O asemenea „traducere” ar fi la fel de reductivă ca o explicație pur fiziologică. În psihoterapia psihanalitică, sensul se construiește din istoria și asociațiile persoanei, nu dintr-un dicționar al simptomelor.

Trei feluri în care poate începe panica

Exemplele următoare sunt viniete compozite, construite pentru a ilustra situații clinice posibile și nu reproduc cazul unei persoane reale.

„Prima dată s-a întâmplat în metrou”

Un bărbat aflat în jurul vârstei de 30 de ani merge spre serviciu. A făcut acest drum de nenumărate ori. Între două stații observă că inima îi bate foarte tare. Încearcă să tragă aer adânc în piept, dar respirația e tot mai grea. Îl trece un val de căldură și preţ de câteva secunde este convins că va cădea.

Coboară la prima stație.

În următoarele zile începe să se gândească la metrou înainte să plece de acasă. Câteva săptămâni mai târziu începe să meargă la serviciu numai cu mașina.

Întrebarea terapeutică nu este numai: „Cum îl facem să poată lua din nou metroul?” Este și: „Ce se întâmpla în viața lui în perioada în care a apărut primul atac?” Nu trebuie să ghicim. Ci să aflăm în terapie.

„M-am trezit convinsă că mor”

O femeie se trezește la trei dimineața cu inima bătându-i să-i iasă din piept și cu senzația că nu poate respira. Îl trezește pe soţul ei care doarme alături, apoi merge prin apartament, deschide geamul și cere să fie dusă la spital. Investigațiile medicale nu identifică o problemă cardiacă acută. Ulterior, înainte de culcare începe să se întrebe: „Dacă se întâmplă din nou?” Acum se teme să mai adoarmă.

Faptul că primul atac s-a produs în timpul nopții nu ne spune încă ce semnificație are. Dar felul în care persoana îl trăiește și ceea ce începe să se organizeze în jurul lui devin material important al psihoterapiei.

„Nu am niciun motiv să fiu anxios”

O persoană foarte activă profesional primește o promovare importantă. Le spune tuturor că este exact ceea ce și-a dorit. Câteva săptămâni mai târziu are primul atac de panică în timp ce merge spre serviciu. Nu există nici un motiv evident pentru care promovarea ar putea fi „cauza” atacului. Ar fi chiar absurd să facem această legătură doar pentru că aceste două evenimente s-au petrecut în aceeaşi perioadă.

Dar e justificat să ne întrebăm ce înseamnă schimbarea pentru această persoană: noua responsabilitate, succesul, relația cu cei rămași în urmă, așteptările celorlalți, propriile ambiții și propriile temeri. Uneori, ceea ce din exterior este fără echivoc o reușită poate avea o viață psihică mult mai complicată.

Psihoterapia pentru atacurile de panică

În psihoterapie, atacul de panică poate fi abordat simultan în două direcții care nu se contrazic. Prima privește suferința imediată și felul în care panica ajunge să organizeze viața: teama de următorul atac, evitările, verificările, restrângerea autonomiei. A doua privește experiența psihică în care simptomul apare. Când au început atacurile? Ce se întâmpla atunci? Ce simțea persoana și ce nu putea simți sau ce nu putea exprima? Ce relații, pierderi, separări, schimbări ori conflicte deveniseră importante pentru ea? Ce se întâmplă în relația terapeutică atunci când apar frica, dependența, nevoia de reasigurare, furia sau sentimentul că persoana trebuie să controleze permanent ceva?

Despre felul în care lucrez cu astfel de dificultăți puteți citi mai mult în pagina Psihoterapie pentru anxietate și atacuri de panică.

Răspunsurile nu sunt cunoscute dinainte. Tocmai aceasta este diferența dintre a aplica o explicație și a face psihoterapie.

În cabinet, asemenea dificultăți pot fi abordate în cadrul unei psihoterapii în București, pornind de la situația particulară și de la istoria fiecărei persoane. Atunci când distanța geografică sau alte împrejurări fac dificilă prezența regulată la cabinet, poate fi discutată și posibilitatea unei psihoterapii online.

Când poate fi utilă și o evaluare psihiatrică?

Uneori psihoterapia este suficientă. În alte situații, intensitatea și frecvența atacurilor, existența altor simptome sau gradul în care viața persoanei este afectată pot face utilă și o evaluare psihiatrică. Psihiatria și psihoterapia nu trebuie privite ca două soluţii concurente. Medicul psihiatru poate evalua dacă există indicație pentru medicație și poate urmări efectele și eventualele reacții adverse ale tratamentului. Psihoterapeutul lucrează într-un alt registru, asupra experienței psihice și a procesului terapeutic.

NIMH descrie psihoterapia, medicația sau asocierea lor ca opțiuni care pot fi luate în considerare în funcție de situația individuală. Psihoterapeutul nu prescrie medicamente, iar un tratament medicamentos nu trebuie început, modificat sau întrerupt pe baza unui articol citit online.

Întrebări frecvente despre atacurile de panică

Poți muri dintr-un atac de panică?

Un atac de panică propriu-zis nu este considerat o experiență care pune viața în pericol, deși senzația subiectivă poate fi exact asta – că moartea este iminentă.

Problema este că simptome asemănătoare pot apărea și în afecțiuni medicale. De aceea, mai ales când episodul este nou, sever sau neobișnuit, nu trebuie presupus fără evaluare că este „doar panică”.

Un atac de panică poate fi confundat cu un infarct?

Da. Palpitațiile, durerea sau presiunea toracică, dificultatea de a respira, transpirația, greața și amețeala pot apărea în ambele situații. Nu există o regulă online suficient de sigură prin care o persoană fără evaluare medicală să excludă un infarct. Dacă există suspiciunea unei urgențe cardiace, se solicită ajutor medical imediat.

De ce apar atacurile de panică din senin?

„Din senin” poate însemna că nu există un declanșator exterior sau conștient pe care persoana să-l poată identifica. Nu înseamnă neapărat că atacul nu are nici o determinare.

În psihoterapie poate deveni importantă explorarea contextului mai larg în care au început atacurile și a experienței psihice care nu era încă accesibilă sau formulabilă.

Poți avea atacuri de panică în somn?

Da. Atacurile de panică pot apărea și în timpul somnului și pot trezi persoana brusc.

Totuși, trezirile cu senzație de sufocare, palpitații sau alte simptome pot avea și cauze medicale sau legate de somn, motiv pentru care episoadele noi sau neclare trebuie evaluate corespunzător.

Cât durează un atac de panică?

De obicei intensitatea crește rapid, iar multe atacuri durează câteva minute până la zeci de minute. Există însă variații, iar senzația de anxietate și epuizarea pot persista după ce vârful atacului a trecut. NIMH arată că atacurile pot dura de la câteva minute până la o oră sau uneori mai mult.

Un atac de panică înseamnă că am tulburare de panică?

Nu. Un atac izolat nu constituie în sine o tulburare de panică. Diagnosticul presupune o configurație mai persistentă, cu atacuri recurente și neașteptate și cu preocupare sau schimbări de comportament legate de posibilitatea unor noi atacuri.

Atacurile de panică pot dispărea?

Da, atacurile se pot reduce ca frecvență și intensitate sau pot înceta. Evoluția diferă însă de la o persoană la alta.

Din perspectiva psihoterapiei psihanalitice, problema nu se reduce întotdeauna la numărarea atacurilor. Poate fi important și dacă persoana și-a recăpătat libertatea de a circula, de a rămâne singură, de a nu-și supraveghea permanent corpul și dacă poate înțelege mai bine experiența în care panica a apărut.

Psihoterapia poate ajuta în atacurile de panică?

Da. Există mai multe forme de psihoterapie utilizate în atacurile și tulburarea de panică.

În psihoterapia psihanalitică, atacurile de panică nu sunt privite numai ca un mecanism care trebuie dezactivat, ci și ca o experiență care poate fi explorată în raport cu istoria, afectele, conflictele și relațiile persoanei.

Psihoterapia psihodinamică focalizată asupra panicii a fost studiată clinic în mod specific, iar cercetările existente au raportat ameliorări ale simptomelor și funcționării, deși nici un studiu și nici o metodă nu pot anticipa rezultatul unei terapii pentru o anumită persoană.

Atacul de panică nu este doar ceea ce trebuie să dispară

Este firesc ca persoana care a trecut printr-un atac de panică să dorească înainte de orice să nu mai treacă prin asta şi a doua oară. Un atac poate fi înspăimântător, poate limita viața și poate transforma lucruri până atunci obișnuite – metroul, somnul, singurătatea, o călătorie – în situații încărcate de pericol.

Psihoterapia nu trebuie să romantizeze simptomul. Dar nici nu trebuie să presupună că, odată ce știm mecanismul fiziologic al panicii, am înțeles tot ce era de înțeles. Pentru o anumită persoană poate deveni importantă întrebarea: De ce a trebuit corpul să exprime cu atâta intensitate ceva ce nu putea încă să capete o altă formă? Uneori răspunsul se leagă de o situație prezentă. Alteori de felul în care situația actuală reia experiențe mai vechi. Uneori devin importante relațiile, separările, conflictele, dorințele sau sentimentele pe care persoana le trăiește contradictoriu.

Și uneori ceea ce părea la început o problemă foarte precisă – „am atacuri de panică” – deschide în psihoterapie întrebări mai largi despre felul în care persoana își trăiește propria viață. Nu pentru că psihanaliza trebuie să găsească neapărat „ceva ascuns” în spatele fiecărui simptom. Ci pentru că omul care are atacul de panică este întotdeauna mai mult decât atacul său.

Dacă doriți să discutăm posibilitatea unei prime întâlniri, îmi puteți scrie din pagina Contact.

Imagini pentru articolul „Atacurile de panică: ce se întâmplă, de ce apar și ce poate ajuta”: Photo by Juan Rojas on Unsplash; Photo by Solving Healthcare on Unsplash